După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Cam ăsta ar fi scorul aproape de finalul primei reprize a meciului pe tema proiectului de lege unică a salarizării bugetarilor, meci care se poartă între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Muncii și bugetari, reprezentați de sindicate. Din câte umblă vorba prin sat, coeficienții pe care sindicatele aveau impresia că i-au obținut în etapa de “consultări” nu se vor regăsi în proiectul de lege. E din ce în ce mai clar că, pe lângă durerile de cap cauzate de criza economică din ce în ce mai profundă în care ne scufundăm, e foarte posibil să ne aștepte și alte “binefaceri” cum ar fi greve și mișcări de stradă.

Să vedem un pic cam care sunt datele problemei:

1. avem o problemă legată de supradimensionarea sistemului bugetar

2. avem un acord cu FMI, acord în care Guvernul Romaniei a acceptat să scadă treptat, de la an la an, procentul din PIB alocat fondului de salarii. După previziunile actuale se pare puțin probabil ca PIB-ul să crească, deci putem zice aproape sigur că disponibilitățile financiare vor fi mai mici decât cele de azi.

3. varianta de coeficienți discutată cu sindicatele însemna, după estimările de costuri făcute de Ministerul Muncii, o creștere de 70% a sumelor ce constituie fondul de salarii.

Concluzia cred că e clară pentru toată lumea: schema inițială nu este una sustenabilă. Deci, dacă legea se adoptă în varianta dorită de sindicate, ne vom trezi cu o nouă lege gen “50% în plus pentru profesori”, lege pe care nici un guvern nu o va putea aplica.

Soluția ar fi una teoretic simplă, dar practic foarte greu de impus:

- flexibilitate și realism din partea sindicatelor. Sindicatele bugetarilor (sau cel puțin liderii lor, în marea majoritate niște demagogi cu nimic mai prejos decât colegii lor politicieni) trebuie să priceapă odată că bugetul nu e sac fără fund, și că într-o negociere fiecare trebuie să facă anumite concesii, ceea ce în cazul lor ar însemna să accepte aplicarea de criterii de performanță pentru stabilirea salariilor și reducerea posturilor care nu-și justifică existența.

- profesionalism, transparență și responsabilitate din partea Guvernului.

Din păcate ambelor părți par să le lipsească aceste calități. O jumătate de bilă albă totuși pentru Ministerul Muncii în cazul în care nu va ceda presiunilor politice care se vor face și va încerca să păstreze cheltuielile cu salariile bugetarilor în niște limite suportabile.

Am de asemenea impresia că în România, sindicatele au devenit un fel de sperietoare pentru Guverne și s-au îndepărtat de rolul lor normal, și anume acela de a proteja drepturile membrilor de posibilele abuzuri ale patronatului. În cazul specific al sindicatelor bugetarilor (fie ei din administrație, justiție, etc) se poate spune că au devenit aproape niște structuri de tip mafiot, care nu se dau în lături de a folosi șantajul și traficul de influență pentru a stoarce mai mulți bani de la Guvern.

Susțin campania “Vrem alta Romanie” promovată de  HappyFish.ro

Ia te uită ce-a descoperit tanti Andreea Vass, consilieră pe teme economice a primului ministru care este (cităm HotNews):

1. PIB-ul României în trimestrul II (care se termină în câteva zile) se estimează că a scăzut cu 9%

2. Guvernul analizează una din următoarele opțiuni posibile pentru “rezolvarea” problemei:

- ori mărește taxele

- ori concediază o parte din bugetari

- ori reduce salarii pentru o parte din bugetari

Sunt convins că, din punct de vedere economic, tanti Vass are dreptate. Nu prea văd însă cum o să îi convingă pe șefii direcți ai domniei sale, Boc și Băse, care n-au nici o treabă cu sportul numit “economie”.

Mă întreb acum care va fi opțiunea aleasă de guvernanți, așa, în spirit democrat-liberal? Să fie oare concedierea unor bugetari? N-aș prea crede să facă așa ceva, la prima propunere mai serioasă în direcția asta ar zbiera atât trupa pesedistă cât și Băselul, primii pentru că “nu corespunde doctrinei”, iar al doilea pentru că și-ar pierde din electorat. Aceeași terorie cred că se aplică și relativ la opțiunea de reducere de salarii pentru bugetari, în concluzie cel mai probabil ne vor aștepta majorări de taxe pentru firme.

E din ce în ce mai clar faptul că până nu vom trece de alegerile prezidențiale NU se va întâmpla nimic în direcția “reformei” sistemului bugetar. Actualii guvernanți vor sacrifica absolut orice, se vor împrumuta, vor face pe dracu-n patru pentru a putea susține salariile și pensiile până de alegeri. Ba mai mult, cu siguranță vor găsi soluții pentru a putea oferi și obișnuitele pomeni electorale.

Concluzia este una singură: foamea de bani a guvernului e mare iar ideile constructive lipsesc cu desăvârșire. Singura măsură pe care guvernul o poate adopta fără ca electoratul să-l taxeze masiv pe Băse este aceea de a mări impozitele percepute de la firme și, eventual, de la “bogați”. Se pare că acest principiu haiducesc – “să luam de la bogați și să dăm la săraci” – este singurul principiu economic pe care guvernul Boc știe să-l aplice.

Am fost ieri la evenimentul sus amintit, organizat de F5 la Crowne Plaza. La fel ca și precedenta ediție, după parerea mea evenimentul a fost bine organizat (parcă a ieșit mai ok decât ediția din noiembrie).

Câteva concluzii pe care le-am putut trage din experiența de ieri ar fi:

1. când vine vorba de a realiza o prezentare pentru o conferință de acest gen, reprezentanții industriei autohtone sunt în general în pom. Am văzut (atât la ediția 2.0 cât și la 3.0) niște prezentări făcute parcă de departamentul de vânzări, în care un nene sau o tanti încerca să-mi explice cât de bun e produsul lui și cât de fericit m-ar face dacă l-aș folosi. Mult bullshit de marketing și cam puțină substanță. Cred că singurele prezentări “adevărate” pe care le-am văzut au fost cea făcută ieri de Sorin Milutinovici (HappyFish), respectiv prezentarea pe teme eCommerce a lui Dragoș Mănac de la ediția 2.0

2. deși se dorește a fi un eveniment în care să existe o mare deschidere către dezbatere, nici participanții și nici o parte din speakeri (mă refer mai ales la cei români) nu sunt foarte dispuși sau deschiși la dialog. Am făcut ieri un mic test în acest sens, plasând o întrebare mai incomodă către reprezentanții unor importante agenții de online advertising din România: care este procentul clienților dezamăgiți de rezultatele date de publicitatea în mediul online (în sensul că se așteptau la rezultate mai bune, mai rapide și mai puțin costisitoare? Ei bine, oamenii noștri de pe scenă au reușit să pice cu brio

3. a fost prima dată când am auzit pe cineva afirmând că, în spațiul .ro avem prețuri nejustificat de mari (era vorba de CPM) pentru ceea ce se oferă clientului. Nu știu, și din păcate nu cred că acest semnal a fost recepționat de oamenii din agenții care erau prezenți.

Una peste alta pot spune că a fost o experiență plăcută și sunt curios să văd ce va aduce următoarea ediție

Mă întreb și eu, așa, ca omul, dacă președintele și membrii guvernului nu ar avea altceva mai bun de făcut duminica la prânz decât să bată din gură la televizor. Se pare că nu, pentru că a devenit o modă ca guvernanții să presteze “ore suplimentare” în weekend, ca să vadă tot poporul că ei lucrează.

Ieri pe la prânz, pe la ora la care poporul votant ori e acasă și bagă pe sub nas, ori e la un grătar la marginea vreunui drum, întâiul marinar al țării s-a afișat la televizor și i-a tras de urechi pe miniștri domniei sale, în frunte cu Boc. Mesajul venit de la șeful statului este unul pseudo-apocaliptic, axat pe două cuvinte cheie: “recesiune” și “fond de salarii”. Mai exact, ne-a spus clar că România “va intra” în recesiune și că în toamnă-iarnă s-ar putea ca să nu mai fie bani de plătit salarii (implicit nici pensii și nici alte cele).

O chestie pe care n-am înțeles-o este de ce a folosit Băsescu timpul viitor când s-a referit la recesiune. Poate știe el mai bine decât noi termenii ăștia “tehnici”, dar ideea e clară, de luni de zile situația economică se înrăutățește, banii se termină, oameni își pierd locurile de muncă și viitorul nu sună deloc bine. Visele unora cum ar fi Andreea Vass (care spera la o evoluție economică de tip V), respectiv Mugur Isărescu (care încă speră la o mică creștere economică în 2009) par a fi din ce în ce mai tare niște aspirații utopice de vreme ce mult lăudatele “măsuri anticriză” ale guvernului întârzie să apară.

Ce mă miră este că Băselul, chiar dacă a încercat să-i liniștească pe membrii guvernului că au în continuare tot sprijinul administrației prezidențiale, le-a dat o mostră de ce-i așteaptă cât de curând, și anume o execuție colectivă în piața publică. Deja președintele a lansat o serie de acuzații foarte grave la adresa guvernului, printre cele mai importante fiind:

- faptul că secțiunea “investiții” din buget este o fantasmagorie (nu există bani la buget pentru nici un fel de investiții)

- ministerul de finanțe gestionează extrem de prost relația cu contribuabilii persoane juridice (firme) și pun piedici în economie (îngreunând sistemul de compensări)

- guvernul va fi nevoie să mai facă o rectificare “în jos” a bugetului (din care probabil să dispară cam tot ce ține de investiții)

Am convingerea că Băsescu a ales cu grijă momentul la care sa lanseze toate aceste avertismente către guvern, și mai ales că acesta este doar începutul sfârșitului guvernului Boc. În mod sigur următoarele luni până la alegerile prezidențiale vom vedea nenumărate referiri la avertismentele și indicațiile date de președinte, și nu m-aș mira ca până spre sfârșitul verii să vedem câțiva miniștri demiși (Marian Sârbu, Pogea, Andronescu cred că sunt printre cei mai expuși).

Cred că toată acestă manevră are un scop cel puțin dual:

- în primul rând este un exercițiu de imagine și o demonstrație de forță a lui Băsescu, un rol pe care-l joacă în fața alegătorilor pentru a-i convinge că el este omul providențial de care “țara” are nevoie

- în al doilea rând o răbufnire de genul “eu v-am făcut, eu vă omor” la adresa guvernului, guvern care la ora asta trage în jos popularitatea președintelui.

În concluzie, fie ploaie, fie vânt, fie ce-o fi, nu ne putem plânge că ducem lipsă de circ!

Să trăiască nenea Turambar și să mai facă și alte studii ca ăsta.

Cel mai mult mă interesează următoarele trei grafice, care spun mai tot ce se poate spune despre electoratul românesc:

Graficele vorbesc de la sine, iar interpretarea mea este următoarea:

- dacă n-ai prea multă școală (mai deloc adică), ești din vechiul Regat (în exteriorul arcului carpatic), stai la țară și ești de vârsta a doua sau a treia -> votezi PSD

- dacă ai terminat cu chiu cu vai un liceu (și n-ai mai continuat studiile), ești din Oltenia sau de la capitală, stai la țară sau la București și ești tânăr sau cel mult de vârsta a doua -> votezi PD-L

- dacă ești tânăr sau cel mult de vârsta a doua, ai studii superioare și nu ești ardelean sau oltean -> votezi PNL

În concluzie, trend-ul pe care îl remarc este următorul:

1. PSD și PD-L se bat pe același electorat, și anume cel majoritar  - cei fără prea multă școală care pot fi mai ușor aburiți și convinși să iasă la vot

2. PNL rămâne cu aceeași minoritate pe care a avut-o întotdeauna dar care vor fi din ce în ce mai greu de convins să se prezinte la urne.

Stăm bine, ce să zic

Am impresia că mare parte din liderii PD-L, cocoțați în funcții de înaltă demnitate în statul român, sunt afectați de sindromul din titlu. “Victoria” înregistrată în alegerile europarlamentare se pare că le-a alimentat și mai tare resursele deloc neglijabile de tupeu, infatuare și nesimțire.

De la anunțarea exit-poll-urilor care plasau PD-L-ul pe un victorios loc 2, trompetele obișnuite ale partidului (Boc, Udrea, Videanu) au ieșit la atac. În sprijinul lor a ieșit la înaintare și ministresa de la tineret, Monica Iacob Ridzi, care s-a erijat în apărătoarea neînfricată a fiicei marelui cârmaci, “independenta” EBA. Din lista aroganțelor și nesimțirilor iluștrilor lideri portocalii amintim:

1. una bucata prim ministru care înjură una bucată jurnalist

2. una bucată ministresă la tineret care refuză să spună altceva decât lecția învățată de-acasă

3. una bucată președinte portocaliu, care alături de fiica cea independentă și cei mai de soi candidați pedeliști a tras un mic chef în seara alegerilor, chef de la care nu putea lipsi și o tanti vicepreședinte a Biroului Electoral Central care în acea seară se presupune că avea de supervizat desfășurarea alegerilor.

Domnii și doamnele aceastea, care prin 2004 înfierau aroganța lui Năstase și a baronilor pesdiști iar apoi nu pregetau cu criticile la adresa guvernului din care au făcut parte, uită câteva lucruri esențiale:

1. însăși prezența lor acolo arată cât de adânc în budă este România. Domniile lor reprezinta mediocritatea dublată de slugărnicie și nu pot decât să savureze poziția în care au ajuns datorită în principal incapacității competitorilor lor serioși (PSD și PNL)

2. mandatul și puterea trece, prostia rămâne

3. în cele 6 luni de când sunt la putere nu au reușit să demonstreze că ar fi capabili de nimic constructiv. Vorbă multă, circ cât încape dar nici un fel de rezultat.

Liderii PD-L ne arată un singur lucru, și anume că mult timp le-au curs balele după putere iar acum vor să se bucure din plin de ea, zi de zi, oră de oră.

Sunt de părere că rezultatele alegerilor europarmentare din 7 iunie 2009 reprezintă un multiplu și grav eșec electoral pentru Partidul Național Liberal. Motivele pe care le identific în sprijinul afirmației de mai sus sunt următoarele:

1. PNL a obținut puțin peste 700 000 de voturi. Nu mă interesează acuzațiile de fraudă aduse celorlate partide de către domnul Antonescu, nu mă interesează că 100, 1000, 100 000 sau 1 000 000 de oameni au votat pe liste suplimentare/speciale. Ce mă interesează și ce ma pune pe gânduri este faptul că PNL a scos la vot numai 700 000 din cei 16 000 000 de români cu drept de vot. Asta înseamnă 4.37%.

2. La nivel de județe, partidul a ieșit pe locul 3 sau mai jos (excepția este județul Ilfov unde a ieșit pe doi) și, fără nici o excepție, procentele PNL au fost maxim jumătate din cele ale competiției (fie ea PSD sau PD-L).

3. Actuala conducere a PNL s-a declarat mulțumită de rezultatul obținut. Singurele supărări are domnului Antonescu par a fi prezența scăzută la urne, proasta organizare și fraudele. Iar vina, în viziunea domnului Antonescu, este exclusiv a celor aflați azi la putere.

4. Faptul că deși se află în opoziție (practic este singura opoziție reală din România), deși traversăm o perioadă dificilă, deși guvernul Boc este departe de a fi unul performant și inatacabil, PNL a pierdut un sfert din procentele pe care le-a înregistrat în noiebrie 2008.

Să analizăm puțin care ar fi cauzele pe care le putem identifica pentru acest eșec:

1. modul prea puțin transparent în care s-a alcătuit lista de candidați, cu Norica Nicolai pe prima poziție. Departe de a comenta calitățile de politician al doamnei Nicolai, realitatea este că doamna vicepreședinte PNL, una din cele mai apropiate susținătoare și colaboratoare a lui Crin Antonescu și Ludovic Orban, rămăsese “fără post” după alegerile din toamnă

2. campania electorală “subțire” – sloganul a fost unul slab și neconvingător iar candidații s-au făcut prea puțin auziți. Mai mult decât atât, PNL-ul a încercat o suprapunere a celor două campanii electorale, cea pentru europarlamentare și cea pentru prezidențiale. Rezultatul se vede…

3. delimitarea de acțiunile guvernului Tăriceanu și, implicit, de acțiunile partidului din perioada în care a fost condus de fostul prim ministru. Atât Crin Antonescu cât și alți membri din conducerea PNL s-au exprimat critic la adresa fostei guvernări, în speranța că vor atrage de partea lor (și a partidului) electoratul care nu îl agrează pe fostul premier. Calculul s-a dovedit a fi unul profund greșit – atitudinea publică de această factură a dezamăgit mulți simpatizanți PNL și, mai mult, a venit ca o confirmare în sprijinul acuzațiilor aduse de PD-L și PSD. Analiza guvernării trebuia făcută în interiorul partidului, și nu la televizor în cadrul unei campanii electorale!

4. imaginea de partid de mâna a doua, imagine alimentată din plin de PSD care a amintit zilnic faptul că de fapt ei sunt cei care l-au ținut pe Tăriceanu la Palatul Victoria în perioada 2006-2008. Acceptarea de către PNL a acestui “stigmat” fără prea multe comentarii a rezultat prin faptul că mulți simpatizanți s-au simțit trădați.

Mai multe analize pe această temă aici, aici și aici.

După cum vedeți, în tot textul de mai sus m-am limitat la a folosi noțiunea de “eșec” și nu cea de “dezastru” – ceea ce înseamnă că încă mai am încredere în resursele (mă refer la resursele umare) de care dispune PNL-ul. Sper că tura asta de alegeri este interpretată drept un duș rece și va servi la trezirea la realitate a celor care poartă răspunderea conducerii partidului. Sper că domnii Antonescu și Orban, în calitatea lor de președinte, respectiv prim-vicepreședinte ai partidului, să recepționeze corect mesajul pe care l-au primit de la electorat și să înceteze a mai căuta motive și vinovați în afara partidului. Treaba domniilor lor acum este să facă o analiză obiectivă a situației curente, să-și descopere greșelile domniilor lor și ale celorlalți membri care s-au ocupat de strategia de comunicare și de campanie a partidului și să se pregătească mai bine pentru viitor.

Cred că nu exagerez dacă spun că aceste alegeri au demonstrat că, pe 7 iunie 2009, PNL-ul a fost prins cu pantalonii în vine.

Ieri, 7 iunie 2009, s-a mai desfășurat o tură de alegeri în România, ocazie cu care am reușit din nou să ne facem de râsul Europei atât prin modul de desfășurare al alegerilor, cât și al rezultatelor. Am reușit să trimitem în Parlamentul European personaje ca Gigi Becali, Vadim, EBA și, mai ales, am reușit să regizăm un circ de toată frumusețea.

Tocmai când aș fi zis că deja nu se mai poate întâmpla nimic surprinzător, ei bine, s-a întâmplat: pentru prima dată după ’89 am avut de-a face cu o fraudă “pe față”, experimentul numit EBA. Manevra, pentru că nu mă poate convinge nimeni că mișcarea cu “candidatul independent” nu a fost una premeditată și pregătită cu grijă, a fost făcută cu dublu scop:

1. să asigure “victoria” portocalie – ies la egalitate cu PSD-PC “pe bune” dar îi fac la lanț prin faptul că independenta vieții se reînscrie în partid

2. să ne demonstreze că poporul român e caracterizat în primul rând de prostie

Marii câștigători ai acestor alegeri nu sunt însă cei care se împăunează azi cu victoria, în speță PD-L și PSD, ci PRM-ul, singurul partid neparlamentar din România care reușește performanța de a trimite două personaje (Vadim și Becali) în Parlamentul European. Alți mari câștigători sunt UDMR-ul, care reușeste la rândul său să obțină un scor dublu față de poziția lor “normală”, dar în acest caz n-aș putea spune că este meritul partidului cât rezultatul participării foarte scăzute la vot.

Să revenim însă la marea înșelătorie marca Băsescu. Deja am văzut reacții (vezi comentarii pe HotNews) ale portocaliilor, care ne explică nouă cum PD-L-ul a învins detașat deoarece voturile pentru EBA se adaugă la cele ale partidului, în concluzie rezultând că portocalii sunt cel mai mare și mai mândru partid. Eu sunt de părere că în cazul  EBA este vorba de o fraudă grosolană, împachetată însă într-un ambalaj perfect legal. Era evident că dacă prințesa casei prezidențiale era plasată pe un loc eligibil pe lista partidului tatălui ei, partidul ar fi fost dezavantajat și probabil cu toată mobilizarea, autobuzele, urnele mobile și listele suplimentare nu ar fi reușit să adune mai mult de cât au luat așa. Acum însă, după ce se numără voturile și EBA câștigă “prin forțe proprii” un loc în PE, nimeni n-o poate împiedica să dea voturile pe care le-a primit partidului prezidențial, și uite așa partidul care câștigă 10 mandate la vot reușește să trimită 11 reprezentanți la Bruxelles.

Toată această manevră josnică nu poate decât să provoace greață, silă, și să ofere și mai multe motive oamenilor pentru a nu se prezenta la urne. În orice caz, după țigănia la care am asistat ieri, nu mai pot să condamn pe nimeni din cei care nu s-au prezentat la vot, chiar dacă încă voi continua să sper că dacă prezența la urne ar fi fost mult mai mare poate rezultatele ar fi fost un pic mai puțin halucinante (UDMR la vreo 5% și PRM afară)