Ieri a fost o zi mare la Parlamentul României, instituția aia care se laudă cu 3 legi votate în ultimele 8 luni. Ieri au lucrat, în sensul că au votat nește chestii care poate s-or dovedi utile: începerea urmăririi penale pentru fosta ministresă de la tineret, respectiv constituirea unei comisii pentru altă ministresă, cea mai portocalie dintre portocalii, tanti Nuți de la turism.

Dacă dezbaterea și votul pentru ministresa Ridzi au mers ca pe roate și s-a finalizat prin votarea avizului favorabil începerii urmăririi penale pentru tanti asta, când i-a venit rândul și lui Nuți a început bâlciul. Blondina nu s-a putut abține să nu zbiere de la tribuna Parlamentului, să nu acuze PSD-ul de trădare și să nu trâmbițeze refacerea alianței celor 322. Circ în toată regula, ca la balamuc.

Interesantă a fost atitudinea deputaților PD-L, care au votat pentru începerea urmăririi penale în cazul Ridzi dar pentru care ideea de a se constitui o comisie “Udrea” a fost prea mult. Două ministrese într-o zi deja era mai mult decât putea suporta orice portocaliu, drept urmare s-au proptit ferm pe lăbuțele de dinapoi și n-au votat deloc, încercând astfel să transmită dezgustul lor profund față de ideea ca un ministru de-al lor să răspundă în față Parlamentului.

Acum, sincer, atitudinea Monicăi Ridzi mi s-a părut ok. Tanti a venit la tribună și și-a susținut nevinovăția, drept pentru care a solicitat aviz favorabil pentru începerea urmăririi penale împotriva sa. De notat ar fi că începerea urmăririi penale nu înseamnă că cel vizat este vinovat, ci doar că justiția își urmează cursul normal, atât acuzatorii cât și apărarea având posibilitatea de a veni cu probele necesare stabilirii gradului de vinovăție. Atitudinea Elenei Udrea în schimb a fost dintr-un alt film, o combinație de telenovelă ieftină cu un “flavor” de Cascadorii Râsului.

Ce a reușit duduia să transmită a fost mesajul clar: “bă, dacă dați în mine, dați în șefu! Și șefu o să vă pună pielea-n băț dacă ma mai f….i atât la cap!”

Dragi votanți ai PD-L și PSD, dragi susținători și simpatizanți ai președintelui și-ai primului ministru, dragi pupinbăsești, pupinboci, pupiniudrea și restul, ia citiți mai jos ce spune șeful vostru, Zeus. Mare atenție la fragmentele marcate in bold.

“Întrebare:

Voiam să vă întreb, având în vedere nemulţumirile mediului de afaceri legate de măsurile economice luate de Guvern şi faptul că o ţară vecină, Ungaria, se descurcă mult mai bine după ce a numit un Guvern de tehnocraţi, întreb dacă aveţi în vedere o asemenea soluţie?

Preşedintele Traian Băsescu:Ţara vecină, Ungaria, care se descurcă mult mai bine, este cea care a amputat masiv salariile şi pensiile. Eu sunt un adept al efortului maxim al Guvernului să nu se ajungă la această situaţie. Şi acolo cheltuielile bugetare erau marea problemă. Sigur, putem discuta de reduceri de sporuri, de stoparea abuzurilor cu hotărârile judecătoreşti, dar în această perioadă nu sunt adeptul unei astfel de soluţii. Trebuie să încercăm, dacă putem, să trecem decent perioada de criză. Deci, aceasta este părerea mea. Sigur cea mai facilă economic soluţie ar fi reducerea cheltuielilor bugetare. Dar nu sunt adeptul acestei soluţii acum. Atâta timp cât există şi alte soluţii de a face faţă crizei decât reducerea salariilor, cred că trebuie să evităm acest lucru. Spre exemplu, investiţia în infrastructură. Probabil ştiţi, că sunteţi de la “Ziarul Financiar”, Guvernul angajează acum un credit intern de un miliard de euro, pentru a-şi restructura datoria pe termen scurt şi foarte scurt, care este extrem de împovărătoare. Ştiu condiţiile de angajare a creditului, care sunt bune, sunt mult mai bune decât dacă Guvernul ar fi ieşit pe piaţa internaţională pentru angajarea unui credit de un miliard. Dacă înţeleg bine, şi “Prima Casă” este gata să pornească. Sper ca acest program, “Prima Casă”, să stimuleze în primul rând construcţii noi şi să nu se găsească o portiţă ca apartamente ipotecate deja să fie parte a acestui program, sper. Aş mai enumera, ca să nu credeţi că ştiu doar una, două. Ştiu mai multe. Decizia Guvernului de a restrânge numărul de taxe, mai ales cele care nu îşi acopereau costurile de gestionare a lor, erau mai mari decât veniturile pe care le produceau. Şi mai plecaţi de la o premisă, pe care îmi permit să o afirm chiar dacă există riscul să stârnesc o furtună de nemulţumire, eu sunt dintre polticienii convinşi că România nu poate să iasă singură din criză. Obiectivul Guvernului nu trebuie să fie ieşirea din criză, ci diminuarea efecte lor crizei. Un program de ieşire din criză ar fi atât de scump şi cu rezultate atât de îndoielnice, încât nu merită asumat riscul ieşirii din criză. Ca să faci ce? Să fii singurul ieşit din criză. Şi unde vinzi ce produci? Că se pot pompa bani în societăţi să le punem să producă pe stoc. Să le dăm bani de la buget să producă. Şi atunci o să ne bucurăm că am stopat creşterea negativă şi o asemenea soluţie este extrem de scumpă. Noi nu suntem Statele Unite, nu suntem nici Germania şi nici Marea Britanie. Deci, opţiunea mea pentru a putea valorifica relansarea economică la nivel european este ca acum să facem cheltuieli minime în diminuarea efectelor crizei, în aşa fel încât la momentul la care se va relua creşterea economică să nu fim atât de împovăraţi de datorii încât să nu putem să beneficiem de momentul de reluare a creşterii.“

Extras din conferința de presă de ieri, disponibilă integral aici. Am extras din această conferință de presă atât întrebarea, cât și răspunsul, pentru a nu fi acuzat că încerc să scot ceva din context.

Prima notă: Băsescu nu a răspuns la întrebare. A aberat el alte cele, dar nu a răspuns la întrebarea care i-a fost adresată.

Mai departe, devine din ce în ce mai clar faptul că indivizii ăștia siniștri care au ajuns să ne conducă și care până nu demult se băteau cu cărămida-n piept că ei au soluția ieșirii din criza economică nici măcar n-au avut vreodată în plan așa ceva. Probabil le-a rămas o brumă de bun simț și recunosc măcar față de ei înșiși faptul că sunt complet depășiți de situație și că, oricum, de fapt nu-i interesează.

În traducere liberă, ce spune Băsescu e că de fapt toate poveștile de la investirea guvernului, toată șarada aia cu “Parteneriatul pentru România” care a dus la crearea actualului guvern cu suport ultramajoritar în Parlament au fost doar un mare praf în ochii alegătorilor. Obiectivul urmărit devine din ce în ce mai clar, oamenii (atât pedelei cât și pesedei, în egală măsură), aveau nevoie de un motiv credibil pentru a-și putea bate joc de banul public, și ce motiv mai bun poți avea decât pretenția că “lupți cu criza”?

În orice caz, concluzia este de-a dreptul terifiantă pentru orice om cu o brumă de creier funcțional: politica guvernamentală în privința criziei este de a aștepta să treacă de la sine și, mai mult, de a lăsa românii să se chinuie bine pentru că oricum sunt învățați cu greul, deci nu se justifică decât niște cheltuieli “minime” pentru diminuarea efectelor crizei. Iar acele cheltuieli minime, în caz că nu ați înțeles, reprezintă banii băgați în buzunarele bugetarilor pentru că ei, săracii, sunt cei mai defavorizați și cei mai recunoscători când e vorba să se prezinte la urne.

Având în vedere faptul că se apropie o nouă tură de alegeri prezidențiale cred că întrebarea din titlu este pe deplin justificată? O fi sau n-o fi Băsescu bun pentru încă un mandat de președinte al României?

Pentru a putea răspunde la întrebare trebuie în primul rând să vedem care sunt atribuțiile președintelui și cum s-a achitat de ele domnul Băsescu. Prima și cea mai importantă atribuție este acceea de mediator. Teoretic președintele ar trebui să fie acela care să dezamorseze conflictele care apar între diverse intituții ale statului, între partide, etc. La capitolul ăsta cred că Băsescu nu numai că nu a mediat nimic, ci chiar a alimentat conflictele și a reușit să mențină o atmosferă tensionată atât în interiorul alianței D.A. cât și în interiorul actualei coaliții.

O altă atribuție extrem de importantă este legată de politica externă a României. Împreună cu ministrul de externe și cu primul ministru, președintele are datoria de a coordona politica externă a României și de a proteja interesele noastre în interiorul diverselor organizații unde suntem parte (UE, NATO, etc). Din acest punct de vedere putem nota ca succes aderarea României la Uniunea Europeană (proces început în timpul mandatului lui Năstase, dar finalizat în 2007) și evitarea până acum a unor sancțiuni pentru diversele nereguli făcute de guvernul României. La capitolul insuccese putem nota diversele gafe și situații penibile în care Băsescu a pus delegațiile României cu diferite ocazii. “Salvarea” președintelui vine însă de la miniștrii de externe, care în general au reușit să facă o figură decentă sau chiar foarte bună (cum este cazul lui Diaconescu).

Trecând mai departe, ar trebui să analizăm calitățile pe care un președinte ar trebui să le aibă: diplomație, moderație, decență, bun simț, inteligență. Un președinte nu ar trebui să se conducă după instict și nici după toane, comportament pe care îl vedem destul de frecvent la domnul Băsescu. Cred că dacă ar trebui să enumerăm trăsăturile definitorii ale actualului președinte, primul pe listă ar fi spriritul de “luptător”. Băsescu are mereu nevoie să se lupte cu cineva, el trebuie mereu să fie Făt-Frumos care se luptă cu balaurul cu șapte capete, fie că acel balaur se cheamă corupție, “grupuri de interese”, “cei 322″, moguli de presă, oligarhi, etc. Ideea de bază este că mereu trebuie să existe “ăia răi”, care trebuie expuși și atacați permanent pentru ca “poporul” să înțeleagă de unde i se trag toate nenorocirile și cine-l apără.

Pentru a concluziona, putem spune că Băsescu îi lipsesc multe din calitățile necesare unui bun președinte (majoritatea lucrurilor le face exact pe dos față de cum ar trebui), dar prin comportamentul său demostrează ca este cu siguranță personajul politic care reprezintă cel mai fidel “poporul”.

Acum că se apropie campania electorală “oficială” (pentru că aia neoficială e începută de mult) văd că pe zi ce trece apar prin presă din ce în ce mai mulțe voci radicale în cele două tabere amintite în titlu. De partea anti-băseștilor se aliniază în special un grup mai vocal de oameni din trustul Intact, respectiv Realitatea-Cațavencu, iar pe de cealaltă parte se grupează susținătorii necondiționați ai președintelui (cum ar fi dl. Tapalagă de la HotNews).

Spre deosebire de anul trecut, se pare că s-au întărit rândurile anti-băseștilor, ceea ce îl face pe președinte să scoată la înaintare cartea luptătorului singuratic împotriva sistemului, a cavalerului drept care vine pe calul alb. Mișcarea e vizibilă, Băsescu atacând furibund cele doua trusturi de presă ale “mogulilor”, și denunțând “corupția” care domnește acolo. Evident se găsesc oameni care pică în extaz în fața acestei demonstrații de “verticalitate” a președintelui, rezultatul acestei exaltări fiind întruchipat de articole de genul ăsta.

Ei bine, după parerea mea toata șarada asta cu “presa cea coruptă” este o manevră iscusită de diversiune. PD-L-ul, care se identifică cu Traian Băsescu, este într-o poziție nu tocmai comodă: un ministru (Ridzi) a fost nevoit să-și dea demisia în urma unui scandal, alt ministru (Videanu) e condamnat de instanță pentru anumite nereguli din vremea când era primar al capitalei, Pogea a fost și el amendat de o altă instanță iar Boc dă ordonanțe pe care i le anulează ulterior Curtea Constituțională. Peste toate aceste scandaluri se mai adaugă și o scădere economică vizibilă, o presiune socială în continuă creștere. Cu alte cuvinte, guvernul “nășit” și “păstorit” de domnul Băsescu face echilibristică pe marginea prăpastiei și îl lipsește pe domnul președinte de un sprijin important în toamnă.

Ce face atunci Băsescu? Ei bine, face ce știe mai bine, se apucă de lansat acuzații de tot felul, de la hoție și șantaj până la eterna CORUPȚIE. Ținta o reprezintă cel mai nou inamic public numărul unu, presa “neascultătoare” aflată în solda celor doi “moguli” Voiculescu și Vântu. Acum nu pot spune că îi stimez în mod deosebit pe jurnaliști, dar nu pot crede totuși că datele prezentate de ei sunt în totalitate niște invenții de presă, scoase pe tarabă special pentru a-l denigra pe președinte, pe miniștrii și pe cei din jurul lor. Băsescu, staff-ul și simpatizanții PD-L desfășoară acum o campanie agresivă de decredibilizare a presei, presă care a devenit brusc vinovată pentru toate ratările lor.

Nu înțeleg însă de unde până unde atâta înverșunare din partea găștii portocalii, deoarece fiind acum la putere pot controla televiziunea publică (care este încă una din cele mai “credibile” surse de presă). Nu cred că cele două posturi inamice (Antena 3 și Realitatea TV) au o putere atât de mare de a influența opinia publică. Nu prea cred că profilul actualului votant al lui Băsescu este pe target-ul celor două posturi.

În concluzie cred că ne așteaptă o perioadă de circ în toată regula, circ făcut cu un singur scop: de a distrage atenția de la problemele reale și de a expune un nou “vinovat” (în speță presa) în care lumea să poată da cu pietre.

În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

De când au ajuns la putere membrii cabinetului Boc, atât ei cât și restul de reprezentanți ai autorităților (în frunte cu Băsescu) se lamentează la televizor că situația e nașpa și nu au bani și lansează apel după apel la “solidaritate socială”.

Ia să vedem ce înseamnă această “solidaritate socială” a lui Pogea și Boc:

1. firmele private să-și plătească atât datoriile față de stat cât și față de angajați

2. persoanele fizice să-și plătească taxele și impozitele la timp

3. cei care au de primit bani de la stat să se mai rabde și să accepte întârzieri și plăți parțiale

Cu alte cuvinte, toată lumea ar trebui să “strângă cureaua” pentru “binele țării”.

În numele acestei “solidarități sociale”, guvernul Boc a introdus impozitul forfetar, a limitat deductibilitatea TVA, a băgat acum acest sistem de coplată a serviciilor medicale și numai bunul Dumnezeu mai știe ce biruri va mai pune. Tot în numele acestei “solidarități sociale” unii angajați din sistemul de stat (de ex. CFR) nu își primesc salariile la timp (vezi greva spontană de ieri).

În tot acest timp ce face Pogea? Apare la televizor și ne explică frumos că angajații ministerului pe care îl conduce au prevăzut în buget 13 milioane de euro fonduri pentru primele de vacanță (aprox 400 euro/angajat), și ne mai spune că suma este una mică, și că e un drept al salariaților (negociat cu sindicatele) drept urmare nu se poate face nimic – banii ăia trebuie dați și gata, nu se poate pune problema suspendării acelei prime. Mai mult, ne spune că oricum nu numai angajații care țin de ministerul de finanțe beneficiază de aceste privilegii, ci cam toate categoriile de bugetari.

Din toată chestia asta eu nu pot înțelege decât un singur lucru, solidaritatea socială se cere numai din partea firmelor și persoanelor private, altele decât cele din sectorul bugetar. Cei care lucrează în mediul privat trebuie să accepte reduceri de salarii, trebuie să accepte să fie dați afară, firmele trebuie să plătească taxe mai mari, toate în numele acestei “solidarități”, în timp ce pe sectorul bugetar nu se poate pune problema nici măcar de reducere a unor privilegii. Să fie foarte clar, în ziua de azi, când mai toată lumea din mediul privat se chinuie să supraviețuiască, acordarea de prime de vacanță de milioane de euro unor angajati la stat este un privilegiu, și în nici un caz nu poate fi considerat un simplu “drept”.

În concluzie, ceea ce Boc și Pogea numesc “solidaritate socială” este de fapt un jaf la drumul mare și demonstrează încă odată calitatea morală și profesională a indivizilor care au ajuns să ne conducă. Le mulțumesc pe această cale în primul rând tuturor celor care au votat PSD și PDL și în al doilea rând celor care stau liniștiți acasă și spun că pe ei nu-i interesează.