Browsing Category

Leacul durerii

Leacul durerii politichie

Băse 10 : Ponta&Antonescu 0

28 Octombrie 2010

Ieri ar fi trebuit să fie o zi memorabilă: moțiune de cenzură + câteva zeci de mii de manifestanți care să pună o presiune suficient de mare pe parlamentari pentru a dărâma guvernul Boc țșpe. Totul a fost pregătit cu grijă, sindicaliștii au fost la post, în Parlament s-a dezbătut, s-a făcut și un mic circ (vezi pancarde și alte cele) pentru ca în final moțiunea să pice cu grație.

Se pune acum întrebarea: cine-a fost de vină pentru eșecul moțiunii? PSD și PNL? Ei au fost toți acolo și toți au votat în favoarea moțiunii. Grupul minorităților condus de Pambuccian? Ei s-au abținut și au ieșit din sală, chiar dacă voturile lor (în ipoteza că ar fi susținut toți moțiunea) ar fi fost suficiente. Am putea să ne repezim să zicem că sunt niște trădători, dar dacă analizăm mai cu atenție putem spune că poziția lor a fost una destul de “morală”, deoarece locurile lor în Parlament sunt garantate și rolul lor e mai mult “decorativ” – și anume de a reprezenta niște minorități etnice. Orice vot ar fi dat acești parlamentari ei ar fi fost acuzați ba că au fost cumpărați de putere, ba că au fost cumpărați de opoziție.

Există un singur motiv real pentru care moțiunea a picat: guvernanții (în speță Băsescu, că nu cred că are nimeni impresia că Boc ar conduce ceva) și-au învățăt lecția de la precedenta moțiune (unde guvernul a fost mult mai aproape de a fi demis) și s-au pregătit corespunzător: le-au interzis parlamentarilor lor să voteze. Manevra a fost una extrem de inteligentă, deoarece absența de la vot e cea care face ca rezultatul să fie cel mai ușor de intuit. Aritmetica este simplă, opoziția reunită are X voturi, puterea reunită are Y voturi iar pentru ca o moțiune să treacă trebuie ca un număr de parlamentari ai puterii să o susțină. Dacă s-ar fi procedat cum ar fi fost nomal – votul să fie secret și toți parlamentarii să voteze – exista riscul ca o parte din pedeliși (sau udemeriști sau independenți), sub protecția anonimatului, să trântească guvernul. Pedeliștii s-au bazat pe ideea că parlamentarii lor sunt niște lași (la fel ca și restul de altfel) și nu vor avea curajul să sfideze ordinul de partid și să meargă să își exprime votul.

Ce s-a întâmplat ieri poate fi sintetizat foarte simplu: Băsescu și-a bătut joc în ultimul hal de Parlament și i-a redus importanța până la un minim istoric. Ieri, Parlamentul României a fost o instituție inutilă, atât parlamentarii puterii cât și cei ai opoziției au avut doar un simplu rol, acela de oi. S-au prezentat, s-au numărat, s-au dus care încrotro i-a mânat ciobanul (unii la vot, alții la bufet) și au plecat acasă.

Singurul lucru pe care l-am înțeles din toată ziua de ieri e că PDL-ul (în speță Băsescu) au exploatat încă o slăbiciune a sistemului parlamentar din România și anume modul în care se votează. Regula pe care o avem acum este următoarea:

1. se numără parlamentarii prezenți pentru a se constata dacă există cvorum

2. se votează (existând posibilitatea ca un număr de parlamentari să se abțină de la vot)

3. voturile pro și contra se raportează la numărul de parlamentari prezenți iar nu la numărul de voturi exprimate.

Acest punct 3 este slăbiciunea sistemului, deoarece permite unui grup (cum a fost ieri cel al PDL-ului) să blocheze practic procesul de vot. Probabil ar fi mult mai bine ca votul să fie obligatoriu pentru toți parlamentarii prezenți, iar abținerea să fie de fapt “votul anulat” (ambele bile în aceeași urnă). Mai mult decât atât, la adoptarea legilor, moțiunilor,  etc. ar trebui ca pe lângă condiția de cvorum să existe și o condiție de număr minim de voturi exprimate (de exemplu 80% – 90% din numărul celor prezenți). În felul acesta s-ar putea evita situațiile aberante în care jumătate sau mai mult din cei prezenți nu votează, dar votul este considerat valabil.

În orice caz sunt convins că aseară Băsescu a spus din nou: “Un fleac, i-am ciuruit!”

de tot râsul Leacul durerii

Uite cum funcționează votul in Parlament

22 Octombrie 2010

Săptămâna asta am auzit un nou concept politic, acela al “votului accidental”. Cică parlamentarii PDL au crezut că votează respingerea unui proiect de lege și nu adoptarea acestuia (e vorba de două inițiative de modificare a codului fiscal) și că la mijloc e o “eroare tehnică”.

Ce ar trebui să înțelegem noi din trebușoara asta? Păi eu zic că singura concluzie pe care o putem trage este că tot grupul PDL votează, cuminte, așa cum îi spune șeful de grup și că nici măcar un parlamentar portocaliu nu are curaj să miște în front. E singura explicație logică a “erorii” comise de grup – faptul că șeful a zis “noi suntem pentru” în loc de “noi suntem împotrivă”. Am o oarecare bănuială că pedeliștii nu sunt singurii care fac chestia asta, și că există o probabilitate ridicată ca și celelalte partide care contează (în ordinea numărului de parlamentari: PSD, PNL, UDMR) să procedeze exact la fel.

Mă întreb atunci oare de ce naiba ne mai trebuie parlamentari? N-ar fi mai bine ca fiecare partid să-și desemneze șeful ca și unic parlamentar al cărui vot să valoreze x% (procentul partidului)? Și așa se pare că numărul parlamentarilor nu prea contează (500, 300, 5) atât timp cât fiecare grup se comportă ca o turmă de oi care merge oriunde o mână ciobanul…

E evident că domnii care populeaza Parlamentul României au uitat (sau n-au știut niciodată) care e rolul lor și al instituției din care fac parte. Degeaba schimbăm noi legea electorală, degeaba avem “vot uninominal”, degeaba vrea Băsescu să modifice constituția, să elimine senatul și să reducă numărul de parlamentari dacă nimeni nu pare să înțeleagă care e rolul acelei instituții. Teoretic, un politician care intră în Parlament (mai ales pe vot uninominal) ar trebui să reprezinte acolo electoratul din colegiul care l-a trimis acolo, iar acest lucru nu înseamnă să execute orbește indicațiile primite de la partid. S-a demonstrat acum că toată tevatura cu votul uninominal a fost un mare praf în ochii alegătorilor și o metodă de putea altera componența Parlamentului ulterior alegerilor (una s-a votat, altceva avem – vezi cazul UNPR, acest pseudo-partid care n-ar fi depășit pragul electoral dar acum e pe poziții de forță deoarece asigură procentele care permit PDL-ului să stea la guvernare).

Relativ la acest “vot accidental”, părerea mea e că treburile au decurs cam așa:

1. opoziția a “încercat marea cu degetul” propunând niște proiecte de lege pe care știa că parlamentarii puterii nu le pot susține deoarece contravin politicii guvernului

2. portocaliul șef (cel care dictează cum se votează, dacă e da sau ba) a fost căscat sau cu mintea la alte cele când a dat dispoziție să se voteze “pentru”

3. armata portocalie a executat ordinul șefului, ca o turmă ascultătoate ce se află

4. trebușoara a fost gata și legea a plecat spre promulgare la președinte sub forma unei găluște otravite – dacă o promulgă își pune în cap FMI-ul (care numai de reduceri de taxe și impozite nu vrea să audă), dacă nu o promulgă își atrage un nou val de ură din partea populației și dă apă la moară opoziției.

Putem trage o singură concluzie din toată daravela: PDL-ul s-a făcut încă odată de râsul curcilor.

Leacul durerii politichie

Răscoala funcționărimii de la Finanțe – câteva impresii

15 Octombrie 2010

Nu am urmărit cu prea mare atenție ce s-a întâmplat cu intens mediatizata revoltă a funcționarilor din Ministerul de Finanțe urmată de cea a celor de prin administrațiile financiare, dar din toate informațiile pe care le-am auzit problema reclamată de aceștia este faptul că Guvernul a decis ca veniturile lor să scadă cu 60%. Sună rău, foarte rău și pare că oamenii ăia sunt perfect îndreptățiți să protesteze. Situația însă este, ca de obicei, mult mai complicată de atât.

Din cele declarate atât de manifestanți cât și de guvernanți, veniturile unui angajat de la finanțe se compuneau, până acum, din:

1. salariu (plafonat în funcție de postul ocupat)

2. stimulente, prime și alte astfel de “suplimente”. Stimulentele se pare că însemnau o sumă între 1 și 3 salarii și aveau caracter permanent, iar acordarea acestora se făcea după bunul plac al conducerii instituției.

Ei bine, aici apare problema: angajații consideră că stimulentele acestea (care în medie le dublau veniturile lună de lună) făceau parte din salariu, iar guvernanții consideră că acestea ar trebui să fie acordate pe criterii de performanță și să nu aibă caracter permanent. Din punct de vedere logic înclin sa dau dreptate guvernanților, deoarece nu este normal un angajat să primească lunar bonusuri (indiferent de cum se numesc ele – stimulente, premii, prime, etc) indiferent de rezultatele activității sale.

Realitatea însă cred că este alta: sistemul ăsta de salarizare al funcționarilor din minister (și probabil ministerul de finanțe nu este un caz singular), sistem în care o parte din venituri sunt “salariu” iar alta parte, mai mică sau mai mare, are denumirea de “stimulent” are un singur scop – acela de a asigura faptul ca funcționarii sunt “cuminți”. Orice angajat care știe ca șeful lui direct are posibilitatea oricând să-i dubleze sau nu venitul lunar va fi extrem de “atent” să nu îl deranjeze cu ceva. Folosind acest sistem la scară mare, toți guvernanții care s-au perindat pe la conducere și-au asigurat serviciile aparatului funcționăresc și, mai ales, loialitatea lor. Practic cred că putem spune cu certitudine că aceste “stimulente” au fost prețul cu care guvernanții au “cumpărat” complicitatea funcționarilor pentru a-și putea pune în aplicare ideiile care mai de care mai fanteziste.

Acum, când situația e destul de disperată pentru Guvern și foamea de bani e mai mare decât oricând se pare că le-a venit rândul și celor care până acum păreau intangibili – funcționarii de la fisc – să simtă “austeritatea” impusă de la Cotroceni. Problema lor mare e că, spre deosebire de alte categorii de bugetari care au fost afectați de scăderea cu 25% a salariului, la ei scăderea care se simte puternic este dată de eliminarea acelor stimulente. Nu e greu de înțeles frustrarea unui angajat ale cărui venituri au fost pâna acum câte doua salarii pe luna și care acum se trezește cu un venit de 75% dintr-un salariu, deci care a pierdut brusc mai mult de jumătate din veniturile sale lunare nete.

Cine e de vină pentru toată situația asta? Ei bine, vina este împărțită:

– o mare parte din vină o au guvernanții, pentru că ce au făcut ei cu stimulentele astea se numește șantaj și înșelăciune. Le-au dat impresia oamenilor că indiferent de salariul pe care îl au, veniturile lor vor fi mereu duble dacă își văd de treabă și nu deranjează pe nimeni.

– o altă mare parte din vină o au sindicatele care îi reprezintă și ar trebui să apere interesele funcționarilor. Liderii de sindicat ar fi trebuit să înțeleagă riscul la care sunt expuși cei pe care-i reprezintă: ipoteza ca acele suplimente salariale să devină la un moment dat condiționate și nu permanente și să nu se mai acorde tuturor nu era atât de fantasmagorică. Rolul lor era să lupte pentru ca veniturile cu caracter permanent ale celor pe care-i reprezintă să fie încorporate în salariul lunar. Nu este însă complet exclus ca guvernanții care au întreținut această stare de fapt să o fi făcut cu complicitatea liderilor de sindicat.

– în final, o parte din vină o au însuși funcționarii, pentru că au crezut că veniturile lor, obținute sub forma asta anormală, sunt intangibile. Era logic că riscul ca acele stimulente să dispară la un moment dat sau că ele vor fi condiționate era mare, dar ei s-au complăcut în acea situație și au stat cuminți, ca nu cumva să iasă în evidență ca “reacționari” și să fie excluși din sistem.

Sunt curios să văd ce se va întâmpla în continuare, dar înclin să cred că guvernul va ceda și într-un final funcționarii vor avea câștig de cauză. Nu cred că guvernul, mai ales guvernul Boc, are capacitatea de a funcționa o zi fără a avea asigurată loialitatea fiscului atât timp cât principala lui problemă este lipsa banilor.

de tot râsul Leacul durerii me hate...

“Starea națiunii”

30 Septembrie 2010

Ia uitați aici următoarea statistică: “Pe ce cheltuim banii” (businessday.ro). Avem acolo câteva valori extrem de semnificative:

1. locul 1 în UE la cheltuielile cu alimentele (43% din venituri), alcool și tutun (8%), intreținerea locuinței, energie electrică și combustibii (17%)

2. ultimul loc în UE la cheltuielile cu recreerea si cultura (5%), asigurari (0.2%), chirii (0.7%) si cheltuieli cu achizitia autoturismelor (0.7%).

Valorile de mai sus sunt niște medii care intră în calculul IAPC (indicele armonizat al preturilor de consum comunicat de Eurostat), valori care ne indică următoarele:

1. autoturismul reprezintă în continuare un “lux” pentru majoritatea românilor (altfel nu se poate explica procentul de 0.7% din venituri, de 6 ori mai mic decât media europeană). De asemenea, acest procent ne indică și faptul că marea majoritate a tranzacțiilor de pe piață auto sunt de valoare mică, cel mai probabil pe zona second-hand.

2. suntem în continuare o țară de proprietari de locuințe, ponderea chiriașilor este mică și, mai mult decât atât, majoritatea chiriilor este plătită la negru (altfel e greu de explicat cum chiriile – și nu cred să existe chirie sub 100 – 150 euro pe luna, respectiv 30-35% din salariul mediu – are o pondere de doar 0.2% din IAPC)

3. nu exista nici un fel de interes pentru cultură. Cel mai rău aici mi se pare că stăm la cheltuielile cu achiziția de cărți (0.24%), ceea ce ne indică faptul că, în continuare, principala sursă de “culturalizare” în România o reprezintă televizorul.

4. principala preocupare a românului de rând este să aibă ce mânca, bea și fuma. Alimentele, alcoolul si tutunul reprezintă 51% din venituri conform statisticilor Eurostat și probabil peste 75% din veniturile unei mari părți a populației.

Ar fi foarte interesant de văzut evoluția acestori indici în ultimii ani (din 2007 sau chiar mai de dinainte) deoarece ei ne arată exact cum stăm din punct de vedere al calității vieții și al nivelului de trai, și am putea trage din asta o concluzie relativ la performanțele diverselor guverne care ne-au condus până acum. Principalul obiectiv al oricărui guvern este tocmai acesta, de a crește nivelul de trai și de a îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor, și nu mare mi-ar fi mirarea ca evoluția noastră din ultimii ani să nu fie tocmai una fericită.

În final, se poate trage o singură concluzie: ne plasăm în continuare la coada clasamentului UE, suntem în continuare cea mai săracă și îndobitocită națiune din cele 27.

Leacul durerii politichie

Guvern Boc remaniat? O glumă proastă și nimic mai mult

2 Septembrie 2010

În ultimele zile s-a tot vehiculat, cu titlul de “zvon”, știrea că o parte din miniștrii guvernului Boc vor fi remaniați. Aseară, după întâlnirea lui Boc cu grupurile parlamentare PDL, zvonul s-a adeverit.

Ce s-a întâmplat aseară a fost un fel de spectacol (cum de altfel e toată “viața politică” românească): Boc s-a dus la parlamentarii al căror șef este cu varianta “demisie și mers în opoziție” sau “remaniere ușoară”, iar parlamentarii portocalii s-au emoționat și au votat  în majoritate pentru varianta remanierii câtorva miniștri. Sunt curios acum să văd care or fi miniștri remaniați, dar am o oarecare bănuială că Boc nu se va atinge de posturile “greilor” Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu… Probabil vor fi înlocuiți niște “independenți”, respectiv niște ministri UDMR pentru a da impresia că ei au fost cei din cauza cărora guvernul nu a “performat”.

După părerea mea, toată treaba asta cu remanierea are un singur scop: menținearea în funcție, cu orice preț, a guvernului Boc (sau mai bine zis, BăseBoc). După moțiunea de cenzură de care au scăpat la mustață și spectrul unei noi moțiuni ce ar putea fi depuse de PSD și PNL, liderilor portocalii, în frunte cu Băsescu, le e clar că trebuie să facă niște manevre pentru a asigura supraviețuirea guvernării lor. Remanierea e soluția cea mai bună la ora actuală (pentru Băsescu și Boc), pentru că:

1. nu implică în nici un fel Parlamentul. Toată manevra se întâmplă între Boc și Băsescu, unul “propune”, celălalt “revocă” și “desemnează”. Structura guvernului rămâne aceeași și schimbările se fac post pe post.

2. e pe placul parlamentarilor nemulțumiților din PDL și reduce astfel numărul posibililor “trădători” în cazul unei eventuale moțiuni

3. mai cumpără niște timp. Cu siguranță se vor găsi destui care să creadă că, după această remaniere, guvernarea se va îmbunătăți.

4. distrage atenția presei și a opiniei publice de la probleme mai importante, cel puțin pentru câteva zile – săptămâni.

După cum spuneam și în titlu, toată povestea e o glumă proastă, și se va solda cel mai probabil cu un guvern Boc 5 (sau 6, 7, 10, cât o fi), aceeași Mărie cu altă pălarie, “tunată” special pentru a supraviețui unei moțiuni de cenzură în următoarele 1-2-3 luni.

Leacul durerii me hate...

Țara lui Papură-Băse Vodă

1 Iulie 2010

Unde dracu’ s-a mai pomenit în lumea asta ca taxele și impozitele să se schimbe în câteva zile, unele din ele chiar peste noapte? Nu se putea așa ceva decât în România, țara lu’ Papură Vodă, pe numele lui din buletin Traian Băsescu.

Vitejii lui Băse, gașca de “competenți” Boc, Vlădescu și compania, au reușit perfomanța de a impune majorarea TVA în 3 (trei) zile: luni au dat ordonanța, joi a intrat în vigoare, iar ieri au reușit să se autodepășească: la ora 23 au anunțat dublarea impozitului auto pentru mașinile cu motoare peste 2000 cmc, dublare care intră în vigoare tot de azi, 1 iulie 2010. Faza tare e că măsura asta cu impozitul auto au băgat-o așa, din top, hoțește. După ce că oricum impozitul auto crește exponențial în funcție de capacitatea motorului (începe de la sume ridicole de gen 50-70 lei pentru un 1.4 și ajunge la 450 la un 2.5), acum au mai găsit o schemă prin care mai bagă mâna în buzunarele celor care oricum plăteau cele mai mari impozite și până acum. Curat socialism științific “dă dreapta”…

Singura măsură care are o logică, din toate cele aberate de Boc la televizor și adoptate în stil heirupist, este cea legată de acea supraimpozitarea aplicată celor care dețin mai multe imobile. Partea logică și corectă este că cei care au mai multe imobile pe care le-au închiriat legal, și plătesc impozitele aferente veniturilor din închirieri, sunt scutiți de această supraimpozitare. Partea proastă e că din nou guvernul a făcut treaba doar pe jumătate: măsura este una temporară (zic ei, dar sunt aproape convins că va deveni permanentă începând cu 2011) și este implementată prost – ca o “taxă de solidaritate”. Ce trebuiau ei să facă, dacă îi ducea capul (ceea ce nu e cazul), era să regândească complet sistemul de impozitare a proprietății și să găsească o soluție acceptabilă atât pentru contribuabil cât și pentru stat.

Singurul lucru pe care-l observ la acest guvern de nici doi bani este că are câteva preocupări majore:

1. cum să facă să nu ii supere pe ăia de la FMI. Ei depind de banii ăia mai tare decăt depinde un narcoman de “doza zilnică”. Dacă nu le intră tranșele sunt mâncați, pentru că nu vor mai fi capabili să plătească salarii și pensii și se vor trezi ca vine lumea peste ei cu furci și coase.

2. cum să facă să mai stoarcă niște bani de la “bogați”. Aici trebuie să vedem puțin ce înțelege guvernul Boc prin noțiunea de “bogați”. După capetele seci ale lui Boc și Vlădescu, “bogații” sunt: întreprinzătorii privați (alintați ca “patroni”, “evazioniști” și “dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare”) și persoanele cu venituri medii (adică ăia care oricum plăteau și până acum grosul taxelor fiind principalii consumatori).

Pe această cale vreau să felicit milioanele de votanți portocalii și să le dau un sfat: în 2012 sa voteze de două, trei ori, nu de alta, dar poate reușim și noi un Parlament 90% PDL, apoi un Boc președinte și un Băsescu prim-ministru care să “facă ce trebuie” și “să trăim bine”!

Later edit: Jegoșii ăștia vor aplica impozituele astea noi retroactiv, adică pe tot anul 2010, nu numai de la 1 iulie încolo. Mai mult decât atât, supraimpozitarea se aplică numai celor care au mai multe imobile dobândite prin cumpărare, nu și celor care au beneficiat de moșteniri…

Leacul durerii politichie

Curtea Consituțională vs. guvernul Boc

25 Iunie 2010

Spre suprinderea mea (și cred a multora), Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională măsura de reducere a pensiilor cu 15%. Domnul profesor de drept constituțional Emil Boc a primit din nou o “lecție” de la Curte, chiar în condițiile în care partidul domniei sale a numit majoritatea judecătorilor de acolo.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Leacul durerii politichie

O fi politica curvă, da’ economia e și mai și

10 Iunie 2010

Apar din ce în ce mai mulți economiști, de la cvasi-necunoscuți până la personalități recunoscute, care își dau cu părerea asupra monedei EURO și a politicii economice a Germaniei. Mai mult decât atât, acești distinși domni dau și sfaturi legat de ce ar trebui să facă Germania în legătură cu EURO.

Există două curente de opinii:

1. zona EURO să dispară și fiecare să revină la moneda națională

2. să se restrângă zona EURO în sensul în revenirii Germaniei la marcă.

Motivația pe care o dau toți acești economiști este că Germania este un element “destabilizator” în zona euro, în sensul că influența economiei germane este prea mare și din cauza asta statele PIGS nu-și pot rezolva problemele de deficit prin artificii financiare (devalorizarea monedei, etc). Mai mult decât atât, s-a mers până acolo încât să se spună că Germania este de vină pentru faptul că atât statele PIGS și altele din zona euro nu sunt competitive pe piață.  Cu alte cuvinte, Germania este de vină pentru faptul că are cea mai eficientă economie și cea mai ridicată productivitate din Europa. Soluția dată de acești economiști e simplă și sună cam așa: să revină Germania la marcă, restul să rămână la euro iar euro să se devalorizeze suficient față de marcă pentru ca produsele “prea scumpe” în euro să se “ieftinească” în mărci și dolari și astfel exporturile noii zone euro restrânse să crească. Ulterior, atunci când “dezechilibrele” acestea de competitivitate s-ar rezolva (adică cel mai probabil niciodată), Germania ar urma să revină din nou în zona euro.

Teoria sună bine, dar domnii economiști pierd din vedere un lucru extrem de important și anume interesul Germaniei în toată ecuația. Istoria ne învață câteva lucruri foarte simple și clare:

1. moneda euro a apărut la insistențele Germaniei și ale Franței (cele mai puternice economii din actuala zona euro)

2. cea mai mare partea a costurilor cu introducerea monedei unice europene (cam 60%) au fost suportate de Germania

Efectele introducerii monedei Euro au fost și ele evidente: produsele “made in Germany” au devenit mult mai accesibile tuturor celor din zona euro, banii s-au mișcat mult mai ușor (în special dinspre băncile germane și franceze spre cele din tările cu economii mai “subțiri”). Toată lumea a fost mulțumită: statele puternice (Germania în special) și-a creat o piață de desfacere aproape ideală, statele mai puțin puternice au putut să atragă capital și să se dezvolte și totul a fost minunat până la venirea crizei. Odată cu criza financiară, mai toate statele care “trăiau” mai mult “pe credit” decât pe ce producea economia națională au început să se confrunte cu o lipsă acută de bani. Mai mult decât atât, toate aceste țări au simțit pe propria piele ce înseamnă să fi legat de o monedă pe care n-o poți controla, deoarece ce mai lejeră “ieșire” pentru ele ar fi fost să devalorizeze moneda națională.

Situația în care sunt azi țările PIGS poate fi sintetizată în felul următor: le-a plăcut să treacă la euro “pe barba” Germaniei, le-au plăcut banii băncilor și turiștior nemți, le-a convenit să cumpere produsele nemțești iar acum, când toată lumea vede că nu fac față pe piață ar vrea ca tot Germania sa fie cea care să dea înapoi și să-și reducă influența.

Leacul durerii me hate... politichie

Curat echidistanță, monșer!

7 Iunie 2010

Domnul președinte ne-a mai dat ieri încă o mostră de “echidistanță” față de scena politică românească, invitând toată armata de parlamentari portocalii la Snagov pentru a le freca bine ridichea așa, ca de ajun de moțiune de cenzură. Detalii aici.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

Leacul durerii me hate...

Taxele noastre cele de toate zilele

27 Mai 2010

Mogre face aici o socoteală cum că românul prost (a se citi contribuabil) dă statului român cam 70% din veniturile lui prin taxe și impozite. În schimbul acestor taxe și impozite, statul îi oferă educație, servicii medicale, pensie și/sau alte servicii “sociale”, la calitatea pe care o cunoaștem cu toți și care scade pe zi ce trece. Mai putem observa încă o tendință, taxele pe care contribuabilii le au de plătit sunt într-o continuă creștere (că de, trebuie să ne aliniem la cele din UE) iar serviciile pe care statul le prestează contribuabililor devin din ce în ce mai puține și mai proaste.

Dacă e să îi întrebăm pe guvernanți, ei ne vor spune că România are o problemă deoarece numai vreo 30% din PIB ajunge în bugetul de stat, în comparație cu alte state europene unde procentul e spre 40 sau chiar 50%. Cu alte cuvinte, noi avem taxe mult prea mici și de-aia mereu nu ajung banii pentru investiții, pensii și alte cele. De cealaltă parte se afla contribuabilii, de exemplu Mogre, care dau 70% din venitul lor statului sub formă de taxe și impozite și e normal să se enerveze când face socotelile și vede cu ce se alege din munca lui.

Problema în România e de fapt una muult mai veche și mult mai simplă, și nu are legătură cu nivelul de taxe pe care le are România, ci cu modul în care le colectează. Colectarea e o problemă majoră în România, începând cu impozitele pe proprietăți și terminând cu TVA și impozitul pe profit. E bine cunoscut faptul că, în România, numai fraierii plătesc taxe și impozite, iar restul “se descurcă”. Mai toți guvernanții pe care i-am avut după ’90 s-au confruntat cu problema colectării și nici unul nu a fost în stare să o rezolve. Drept urmare, de fiecare dată când s-au prins că au nevoie de mai mulți bani au mai mărit și/sau introdus taxe, bazându-se pe faptul că se vor găsi destui fraieri care să le și plătească. Pentru restul (șmecherii) s-au inventat ștergerea datoriilor, reeșalonări, scutiri și alte cele…

Singurele soluții viabile pentru rezolvarea problemei colectării taxelor sunt următoarele:

1. reducerea numărului acestora și instituirea unui sistem cat se poate de simplu și clar, astfel încât toată lumea să știe exact ce și cât are de plătit

2. reducerea taxelor ce afectează direct producătorii de bunuri, furnizorii de servicii și pe consumatori (TVA și impozit pe profit)

3. controlul mult mai strict al intermediarilor și comercianților (adică a celor care își bazează afacerea exclusiv pe a cumpăra cu un leu și vinde cu 2)

Mai avem o problemă legată de taxele din România: munca este suprataxată (și implicit descurajată) în timp ce “averea” (respectiv proprietatea) este taxată insuficient.