În ultimele zile s-a tot vehiculat, cu titlul de “zvon”, știrea că o parte din miniștrii guvernului Boc vor fi remaniați. Aseară, după întâlnirea lui Boc cu grupurile parlamentare PDL, zvonul s-a adeverit.

Ce s-a întâmplat aseară a fost un fel de spectacol (cum de altfel e toată “viața politică” românească): Boc s-a dus la parlamentarii al căror șef este cu varianta “demisie și mers în opoziție” sau “remaniere ușoară”, iar parlamentarii portocalii s-au emoționat și au votat  în majoritate pentru varianta remanierii câtorva miniștri. Sunt curios acum să văd care or fi miniștri remaniați, dar am o oarecare bănuială că Boc nu se va atinge de posturile “greilor” Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu… Probabil vor fi înlocuiți niște “independenți”, respectiv niște ministri UDMR pentru a da impresia că ei au fost cei din cauza cărora guvernul nu a “performat”.

După părerea mea, toată treaba asta cu remanierea are un singur scop: menținearea în funcție, cu orice preț, a guvernului Boc (sau mai bine zis, BăseBoc). După moțiunea de cenzură de care au scăpat la mustață și spectrul unei noi moțiuni ce ar putea fi depuse de PSD și PNL, liderilor portocalii, în frunte cu Băsescu, le e clar că trebuie să facă niște manevre pentru a asigura supraviețuirea guvernării lor. Remanierea e soluția cea mai bună la ora actuală (pentru Băsescu și Boc), pentru că:

1. nu implică în nici un fel Parlamentul. Toată manevra se întâmplă între Boc și Băsescu, unul “propune”, celălalt “revocă” și “desemnează”. Structura guvernului rămâne aceeași și schimbările se fac post pe post.

2. e pe placul parlamentarilor nemulțumiților din PDL și reduce astfel numărul posibililor “trădători” în cazul unei eventuale moțiuni

3. mai cumpără niște timp. Cu siguranță se vor găsi destui care să creadă că, după această remaniere, guvernarea se va îmbunătăți.

4. distrage atenția presei și a opiniei publice de la probleme mai importante, cel puțin pentru câteva zile – săptămâni.

După cum spuneam și în titlu, toată povestea e o glumă proastă, și se va solda cel mai probabil cu un guvern Boc 5 (sau 6, 7, 10, cât o fi), aceeași Mărie cu altă pălarie, “tunată” special pentru a supraviețui unei moțiuni de cenzură în următoarele 1-2-3 luni.

Spre suprinderea mea (și cred a multora), Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională măsura de reducere a pensiilor cu 15%. Domnul profesor de drept constituțional Emil Boc a primit din nou o “lecție” de la Curte, chiar în condițiile în care partidul domniei sale a numit majoritatea judecătorilor de acolo.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Apar din ce în ce mai mulți economiști, de la cvasi-necunoscuți până la personalități recunoscute, care își dau cu părerea asupra monedei EURO și a politicii economice a Germaniei. Mai mult decât atât, acești distinși domni dau și sfaturi legat de ce ar trebui să facă Germania în legătură cu EURO.

Există două curente de opinii:

1. zona EURO să dispară și fiecare să revină la moneda națională

2. să se restrângă zona EURO în sensul în revenirii Germaniei la marcă.

Motivația pe care o dau toți acești economiști este că Germania este un element “destabilizator” în zona euro, în sensul că influența economiei germane este prea mare și din cauza asta statele PIGS nu-și pot rezolva problemele de deficit prin artificii financiare (devalorizarea monedei, etc). Mai mult decât atât, s-a mers până acolo încât să se spună că Germania este de vină pentru faptul că atât statele PIGS și altele din zona euro nu sunt competitive pe piață.  Cu alte cuvinte, Germania este de vină pentru faptul că are cea mai eficientă economie și cea mai ridicată productivitate din Europa. Soluția dată de acești economiști e simplă și sună cam așa: să revină Germania la marcă, restul să rămână la euro iar euro să se devalorizeze suficient față de marcă pentru ca produsele “prea scumpe” în euro să se “ieftinească” în mărci și dolari și astfel exporturile noii zone euro restrânse să crească. Ulterior, atunci când “dezechilibrele” acestea de competitivitate s-ar rezolva (adică cel mai probabil niciodată), Germania ar urma să revină din nou în zona euro.

Teoria sună bine, dar domnii economiști pierd din vedere un lucru extrem de important și anume interesul Germaniei în toată ecuația. Istoria ne învață câteva lucruri foarte simple și clare:

1. moneda euro a apărut la insistențele Germaniei și ale Franței (cele mai puternice economii din actuala zona euro)

2. cea mai mare partea a costurilor cu introducerea monedei unice europene (cam 60%) au fost suportate de Germania

Efectele introducerii monedei Euro au fost și ele evidente: produsele “made in Germany” au devenit mult mai accesibile tuturor celor din zona euro, banii s-au mișcat mult mai ușor (în special dinspre băncile germane și franceze spre cele din tările cu economii mai “subțiri”). Toată lumea a fost mulțumită: statele puternice (Germania în special) și-a creat o piață de desfacere aproape ideală, statele mai puțin puternice au putut să atragă capital și să se dezvolte și totul a fost minunat până la venirea crizei. Odată cu criza financiară, mai toate statele care “trăiau” mai mult “pe credit” decât pe ce producea economia națională au început să se confrunte cu o lipsă acută de bani. Mai mult decât atât, toate aceste țări au simțit pe propria piele ce înseamnă să fi legat de o monedă pe care n-o poți controla, deoarece ce mai lejeră “ieșire” pentru ele ar fi fost să devalorizeze moneda națională.

Situația în care sunt azi țările PIGS poate fi sintetizată în felul următor: le-a plăcut să treacă la euro “pe barba” Germaniei, le-au plăcut banii băncilor și turiștior nemți, le-a convenit să cumpere produsele nemțești iar acum, când toată lumea vede că nu fac față pe piață ar vrea ca tot Germania sa fie cea care să dea înapoi și să-și reducă influența.

Domnul președinte ne-a mai dat ieri încă o mostră de “echidistanță” față de scena politică românească, invitând toată armata de parlamentari portocalii la Snagov pentru a le freca bine ridichea așa, ca de ajun de moțiune de cenzură. Detalii aici.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

Avem următoarele:

- una bucată președinte, Traian Băsescu, reales în 2009

- una bucată imitație ieftină de prim ministru, Emil Boc, demis în 2009 prin moțiune de cenzură și reinstalat în funcție de sus-numitul președinte

- una bucată Parlament în care, teoretic, opoziția (PSD + PNL) e “majoritară” și e împotriva măsurilor pe care Guvernul vrea să le ia.

Cum se guvernează o țară ca asta, mai ales în situația maro în care se află (acord cu FMI, criză economică, etc)? Foarte simplu! Să luam ca exemplu pachetul de măsuri de austeritate de care s-a discutat atât în ultima săptămână:

Etapa 1 – Băsescu discută cu reprezentanții FMI, stabilește conținutul pachetului de măsuri pe care să le ia Guvernul, apoi se afișează la TV și explică poporului cum stă treaba. Pentru a liniști poporul, îi spune că respectivul pachet de măsuri nu va fi pus în aplicare decât dupa ce CES-ul (de care până acum nu auzise mai nimeni) nu își va da binecuvântarea.

Etapa 2 – Reprezentanții guvernului se dau de ceasul morții să explice pe la TV cum că ce-a stabilit președintele cu FMI e singura și cea mai bună soluție ce poate fi luată în situația de față. Opoziția e ca de obicei prinsă cu pantalonii în vine și se bâlbâie, fără să fie în stare să dea o replică corespunzătoare guvernului și, mai rău, fără să convigă pe cineva că ar avea vreo alternativă la cele propuse de președinte și asumate, de voie, de nevoie, de guvern.

Etapa 3 – Se întrunește CES-ul (niște neni care cică îi reprezintă pe guvernanți, pe privați – patronate și pe angajați – sindicatele și care, brusc, se transformă temporar dintr-un organism cu rol consultativ în unul cu rol decizional), discută și nu stabilește nimic. Așa bine e structurat respectivul consiliu încât atunci când i se cere un aviz pozitiv sau negativ asupra oportunității unor măsuri răspunde prin “nici un aviz”. Nici pozitiv, nici negativ. În concluzie, CES-ul este degeaba, bun doar de aruncat praf în ochii “poporului”.

Etapa 4 – Sindicatele se irită, se turează, amenință cu greve și mișcări de stradă și într-un final scot vreo 30 000 de oameni  în Piața Victoriei care cer demisia guvernului. Rezultatele nu întârzie să apară, nici nu s-a făcut bine liniște în piață și deja premierul ne informează că Guvernul se pregătește să trimită la Parlament proiectul de lege prin care își asumă răspunderea pentru pachetul de măsuri de austeritate, exact în forma în care au fost ele anunțate de președinte la televizor.

Etapa 5 – mâță moartă este pasată din curtea Guvernului în cea a Parlamentului, care are două variante: ori adoptă o moțiune de cenzură și dă jos guvernul, ori lasă lucrurile să meargă înainte. Faza cu moțiunea de cenzură au mai facut-o anul trecut, și am văzut cu toții care a fost rezultatul – Guvernul Boc a fost demis, interimatul a fost asigurat de Guvernul Boc până când, într-un final, Guvernul Boc a fost reinvestit în funcție. Eficiență zero.

Și uite așa vedem că, în câteva zile, maxim 2- 3 săptămâni, niște idei debitate de Băsescu la televizor se transformă în lege. Cam așa este guvernată România în anul 2010.

Salarii și pensii scăzute considerabil, concedieri și inevitabilele majorări de taxe constituie prețul plătit pentru împrumutul făcut de la FMI anul trecut. O fi ieftin? O fi scump?

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

- ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

- am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

- cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…

HotNews a publicat ceva mai multe detalii din scrisoarea de intenție pe care guvernul României, adică gașcuța aia de indivizi care cică ar guverna țara asta ca să nu zică cineva că Băsescu e dictator, o trimite către FMI. Dacă cineva credea că cele anunțate de președinte la televizor, reducerea de 25% a fondului de salarii pentru bugetari și cu 15% a pensiilor constituie “greul” măsurilor luate, ei bine, pot să le dau o veste rea: e doar vârful aisbergului.

Redau mai jos lista de măsuri publicate de HotNews, evidențiind mai ales pe acelea de care președintele nu a vorbit la televizor.

Masuri asumate de Guvern pina la 1 iunie:

1. O reducere cu 25% a salariilor, sporurilor si altor plati de natura salariala pentru toti angajatii din sectorul public (1% din PIB)
2. O reducere de 15% a pensiilor si altor transferuri sociale (1% din PIB)
3. Reducerea transferurilor catre autoritatile locale (0,3% din PIB) – asta se va traduce în faptul că primăriile vor primi și mai puțini bani decât erau în buget, deci nici vorbă de investiții și alte cele. Bănuiala mea e că această reducere se va traduce în mai  multe gropi în asfalt, poate o economie mică la iluminatul stradal și alte binefaceri de genul ăsta.
4. Reducerea in continuare a subventiilor pentru incalzire (0,03% din PIB)
5. Extinderea bazei de impunere pentru impozitul pe venit pentru a include tichetele de masa, veniturile din castigurile de capital si eliminarea scutirilor acordate programatorilor din sectorul IT. Aici vorbim de o mare mizerie, și anume cea legată de impozitarea tichetelor de masă. Respectivele tichete de masă nu constituie un venit, nu e luat în calcul ca și venit de nici o instituție (bancă, etc), și intră în categoria “stimulente”, în nici un caz în cea de “venituri”. Din câte îmi aduc aminte a mai fost o tentativă acum câțiva ani de a impozita ca venituri diversele “beneficii” primite de angajați (tichete de masă, abonamente de telefon, mașini de serviciu, etc), dar la vremea respectivă le-a venit mintea la cap în timp util.
6. Daca aceste actiuni nu sunt implementate pana in iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipata, vor fi implementate masuri suplimentare, inclusiv masuri de majorare a cotelor de impunere. În traducere liberă asta înseamnă că, cel târziu în toamnă, există 99.9% șanse ca atât TVA cât și diverse alte impozite să fie majorate.

Masuri pentru cresterea veniturilor bugetare:

• 1. Largirea bazei de impunere pentru impozitul pe venit si a bazei de contributii sociale. Chestia asta e exact ce tot “amenința” Vlădescu, și anume că orice tip de venit (pensie, drepturi de autor, etc) va deveni impozabil. Probabil că și dacă vei găsi o monedă de 50 de bani căzută pe jos vei avea obligația să îi declari la fisc și să plătesti impozit și CAS pentru ei.
• 2. Introducerea unui impozit pe cifra de afaceri (clawback) pentru distribuitorii de medicamente). Aici treaba e din nou jegoasă. Se știe ca statul are datorii imense către furnizorii de medicamente și materiale sanitare, iar noua măsură nu va face decât să acutizeze problema, iar reacția cea  mai probabilă a distribuitorilor va fi sistarea furnizării de medicamente către spitale.

Pe lângă măsurile astea specificate în scrisoare, mai avem și altele, cum ar fi închiderea a 150 de spitale, și în plus se vorbește și de o reducere a alocației pentru mame (de la 85% din salariu cât este acum) și de reduceri de salarii în companiile de stat (cele care au venituri proprii și nu consumă bani de la buget). Altfel spus, cei care au avut pentru câteva zile impresia că valul acesta de măsuri îi va afecta doar pe bugetarii și îi va ocoli pe privați s-au înșelat amarnic.

Partea cea mai proastă este că această serie de măsuri de “austeritate” este doar începutul. Mi-e greu să cred că aceste măsuri vor avea efectul scontat, și, după cum zice chiar și guvernul, tura asta de măsuri e doar așa, de încălzire și de pregătire pentru alea grele: majorarea TVA și a “cotei unice”.

În orice caz, din tot ce se întâmplă se poate trage o singură concluzie: abia acum, în 2010, începe criza în România. Pe această cale aș dori să mulțumesc turmei de ignoranți care au votat cu PDL-ul în 2008 și l-au reales pe Băsescu.

Azi, 6 mai 2010,  s-a întâmplat un eveniment istoric: Băsescu a recunoscut. A recunoscut că el e jupânul acestei guvernări, a recunoscut că “strategia” anticriză a PDL-ului a eşuat lamentabil şi a recunoscut că suntem pe cale să ne ia dracul.

A fost nevoie să treacă un an şi jumătate de când Băsescu şi ai lui au acceptat, cu greu, ideea că există o criză economică pe care nu o putem evita şi a fost nevoie de un împrumut de 20 de miliarde de euro de la FMI pentru ca într-un final să anunţe un prim pachet de măsuri reale anticriză. După ce anul trecut guvernarea băsistă a reuşit să distrugă un număr record de firme mici şi să atingă ţinta de un milion de şomeri (majoriatea din mediul privat), într-un final, cu greu, au ajuns la fundul sacului şi trebuie să ia măsuri profund nepopulare.

Opţiunile pe care azi le-a avut guvernul au fost două, ori măresc taxele (tva şi cotă “unică”), ori taie costuri (salariile de bugetari, pensii, ajutoare de şomaj, etc). Momentan au ales varianta cea mai nepopulară de a tăia salarii şi pensii.

Din toate măsurile de azi, una singură poate fi considerată “normală” – şi anume reducerea fondului de salarii al sectorului bugetar cu un sfert. Problema va fi însă, ca de obicei, modul în care măsura se va pune în aplicare, ori aici am convingerea că cei mai loviţi vor fi bugetarii cu salarii mici, ei vor fi cei care vor fi daţi afară şi cei care vor resimţi cel mai greu scăderea veniturilor. Mai departe, restul de manevre, scăderea pensiilor şi a unor forme de ajutor social, sunt nişte mizerii care nici măcar nu merită discutate.

Acum, dacă aş fi cinic, ar trebui să spun că atât bugetarii, cât şi pensionarii “şi-o merită”, deoarece respectivele categorii sociale au fost cele care l-au propulsat pe Băsescu în al doilea tur şi care au înghiţit cu lingura mare promisiunile făcute de portocalii. Situaţia este însă mult prea neagră.

După aproape patru luni de somnic și de refacere după efortul de a fi reales și de a-și instala guvernul, domnul președinte Băsescu s-a trezit și și-a adus aminte că ar trebui să revină în atenția publicului. Drept urmare s-a înființat la televizor și s-a apucat să-și tragă lacheii de urechi. Țintele criticilor prezidențiale au fost Guvernul, pe care Băsescu îl acuză că nu face reformele promise, și PDL-ul, care s-ar fi “bolșevizat”.

Cea mai “tare” chestie e modul în care Băsescu are asemenea “revelații”. S-ar spune că a fost plecat pe lună în ultimul timp, i-ar fi lăsat pe Boc și compania să conducă țara dupa cum s-a stabilit în decembrie 2009, iar acum a revenit din vacanță și a descoperit că guvernanții n-au aplicat deloc “indicațiile” primite și că, în mare, lucrurile merg cel puțin la fel de prost ca în 2009. Dacă ai sta să te uiți în gura președintelui, mai mai c-ai crede că el e realmente nu se implică în actul guvernării și că își vede de atribuțiile sale constituționale.

Părerea mea este că toată manevra asta de acum e menită doar să atragă atenția asupra președintelui și, de ce nu, să îi crească un pic capitalul de imagine. Poporul iubește la nebunie scenele în care vine unul “tare” și începe să ia la șuturi pe “bogați” (vezi aluziile președintelui legate de asfaltatori) și pe “conducători” (vezi remarcile la adresa guvernului). Sunt unii care au impresia că în spatele acestor declarații războinice ale lui Băsescu se ascunde un plan de remaniere guvernamentală, respectiv debarcarea unora ca Videanu, Berceanu, Blaga. Mi-e greu să cred una ca asta, având în vedere că respectivii “grei” ai partidului stau în continuare cuminței în banca lor și nu au pretenții de mărire care ar putea pune în pericol poziția lui Băsescu de mare șef peste PDL. Mai mult decât atât, sunt convins că simplele declarații și “chemarea la ordin” a guvernului nu va avea nici un fel de efecte reale în actul de guvernare. Nu pot crede că până acum membrii guvernului au făcut ce i-a tăiat capul, fără ca președintele să știe și să aprobe, iar acum, de frică, vor deveni brusc responsabili și vor face o treaba bună.

Partea amuzantă e că, în continuare, Băsescu susține faptul că Boc este un bun premier și “un reformist autentic”. Cred că ăste e elementul cheie care demonstrează că toată manevra președintelui este doar una de spectacol. Nu am auzit până acum ca cineva să critice activitatea unui guvern și, în același timp, să laude calitățile premierului care conduce respectivul guvern.

Din câte am înțeles, dl. Cataramă s-a hotărât să candideze la președenția PNL, intrând în competiție cu Crin Antonescu și Ludovic Orban. Am avut ocazia să-l văd aseară în emisiunea lui Victor Ciutacu expunându-și atât motivele pentru care s-a hotărât să candideze cât și cam care ar fi viziuna lui în ceea ce privește viitorul Partidului Național Liberal.

Din câte am înțeles, domnul Cataramă vine cu niște idei destul de “revoluționare” și care s-ar putea să prindă la un număr considerabil de mare de liberali:

1. președintele PNL să fie ales în mod direct de către toți membrii partidului și nu prin delegați la Congres. Operațiunea ar fi într-adevăr ceva mai complicată din punct de vedere logistic, dar dacă s-ar utiliza atât votul prin corespondență cât și vreo formă de vot electronic cred că ideea ar fi aplicabilă. O soluție de genul ăsta ar limita diversele “jocuri”, “aranjamente” și strategii de atragere a unor filiale.

2. participarea la guvernare alături de PDL și, în general, participarea la guvernare indiferent de rezultatele obținute în alegeri. Viorel Cataramă a avansat ideea că PNL-ul este un partid de 20 % care, cel puțin în viitorii ani, va rămâne un partid de 20%, un partid al “elitelor” și nu unul al maselor așă cum sunt PSD și PDL. Dl. Cataramă susține ideea că rolul PNL-ului a-și negocia poziția în viitoarele guverne și de a încerca să-și impună politica din poziția de partener de guvernare care aduce majoritatea.

3. compatibilitatea între PNL și PDL este mai mare decât cea între PNL și PSD, deoarece PDL-ul și Traian Băsescu sunt “percepuți” de opinia publică ca fiind “de dreapta”.

Ca și argumente pentru care candidează la președenția PNL, dl. Cataramă a amintit câteva, cum ar fi:

1. faptul că se numără printre cei care au susținut necondiționat partidul încă de la începutul anilor ’90 și a investit enorm în partid pentru a-l aduce în Parlament în ’96

2. faptul că domnia sa consideră că politica promovată de contracandidații săi (în special Crin Antonescu) pune partidul în pericolul de a nu mai intra în Parlament la alegerile următoare

Cred că una din cele mai grele probleme pe care Viorel Cataramă le pune contracandidaților săi este aceea că promite că dacă va fi ales președinte va duce PNL-ul la guvernare. O asemenea promisiune nu va fi complet trecută cu vederea de către oamenii din teritoriu, în special acolo unde PNL-ul este mai bine reprezentat în administrația locală, acolo unde acei oameni au nevoie de fonduri de la guvernul PDL pentru a-și putea îndeplini obiectivele și promisiunile făcute celor care i-au ales. Nici Crin Antonescu și nici Ludovic Orban nu pot veni cu o ofertă mai tentantă pentru acești oameni. Rămâne de văzut ce se va întâmpla până la congres mai e suficient de mult timp pentru a putea apărea și alte mișcari, candidați noi, etc.

Cred că o să fie un congres interesant și că ne putem aștepta la surprize.