1. This is why I don’t give you a job – varianta în română aici

2. I don’t give a job. Am I being antisocial? – varianta în română aici

Trebuie să vă previn că ambele articole sunt foarte dure, pot părea de-a dreptul exagerate dar, după parerea mea, exprimă foarte bine situația de fapt din Ungaria (situația analizată de autor) dar și realitatea din România și, într-o măsură mai mică sau mai mare, realitatea din orice țară a Uniunii Europene.

Nerecomandat celor cu convingeri profund socialiste

Onoratul ANAF a considerat că e prea complicat să calculeze niște norme de venit “echitabile” – drept urmare a decis ca toate acele PFA-uri să treacă pe sistemul “real” de impozitare sau, după caz, să se suspende/radieze …

Fără îndoială măsura se adresează celor care își luau salariile în felul ăsta, oameni de la care s-a prins ANAF Brașov că ar putea să mai stoarcă niște bani. Faină măsură de “încurajare” a mediului de afaceri, n-am ce zice. Sunt curios câți se vor “muta” prin alte părți mai calde (Covasna de exemplu)…

Se pune acum întrebarea: cine-a fost de vină pentru eșecul moțiunii? PSD și PNL? Ei au fost toți acolo și toți au votat în favoarea moțiunii. Grupul minorităților condus de Pambuccian? Ei s-au abținut și au ieșit din sală, chiar dacă voturile lor (în ipoteza că ar fi susținut toți moțiunea) ar fi fost suficiente. Am putea să ne repezim să zicem că sunt niște trădători, dar dacă analizăm mai cu atenție putem spune că poziția lor a fost una destul de “morală”, deoarece locurile lor în Parlament sunt garantate și rolul lor e mai mult “decorativ” – și anume de a reprezenta niște minorități etnice. Orice vot ar fi dat acești parlamentari ei ar fi fost acuzați ba că au fost cumpărați de putere, ba că au fost cumpărați de opoziție.

Există un singur motiv real pentru care moțiunea a picat: guvernanții (în speță Băsescu, că nu cred că are nimeni impresia că Boc ar conduce ceva) și-au învățăt lecția de la precedenta moțiune (unde guvernul a fost mult mai aproape de a fi demis) și s-au pregătit corespunzător: le-au interzis parlamentarilor lor să voteze. Manevra a fost una extrem de inteligentă, deoarece absența de la vot e cea care face ca rezultatul să fie cel mai ușor de intuit. Aritmetica este simplă, opoziția reunită are X voturi, puterea reunită are Y voturi iar pentru ca o moțiune să treacă trebuie ca un număr de parlamentari ai puterii să o susțină. Dacă s-ar fi procedat cum ar fi fost nomal – votul să fie secret și toți parlamentarii să voteze – exista riscul ca o parte din pedeliși (sau udemeriști sau independenți), sub protecția anonimatului, să trântească guvernul. Pedeliștii s-au bazat pe ideea că parlamentarii lor sunt niște lași (la fel ca și restul de altfel) și nu vor avea curajul să sfideze ordinul de partid și să meargă să își exprime votul.

Ce s-a întâmplat ieri poate fi sintetizat foarte simplu: Băsescu și-a bătut joc în ultimul hal de Parlament și i-a redus importanța până la un minim istoric. Ieri, Parlamentul României a fost o instituție inutilă, atât parlamentarii puterii cât și cei ai opoziției au avut doar un simplu rol, acela de oi. S-au prezentat, s-au numărat, s-au dus care încrotro i-a mânat ciobanul (unii la vot, alții la bufet) și au plecat acasă.

Singurul lucru pe care l-am înțeles din toată ziua de ieri e că PDL-ul (în speță Băsescu) au exploatat încă o slăbiciune a sistemului parlamentar din România și anume modul în care se votează. Regula pe care o avem acum este următoarea:

1. se numără parlamentarii prezenți pentru a se constata dacă există cvorum

2. se votează (existând posibilitatea ca un număr de parlamentari să se abțină de la vot)

3. voturile pro și contra se raportează la numărul de parlamentari prezenți iar nu la numărul de voturi exprimate.

Acest punct 3 este slăbiciunea sistemului, deoarece permite unui grup (cum a fost ieri cel al PDL-ului) să blocheze practic procesul de vot. Probabil ar fi mult mai bine ca votul să fie obligatoriu pentru toți parlamentarii prezenți, iar abținerea să fie de fapt “votul anulat” (ambele bile în aceeași urnă). Mai mult decât atât, la adoptarea legilor, moțiunilor,  etc. ar trebui ca pe lângă condiția de cvorum să existe și o condiție de număr minim de voturi exprimate (de exemplu 80% – 90% din numărul celor prezenți). În felul acesta s-ar putea evita situațiile aberante în care jumătate sau mai mult din cei prezenți nu votează, dar votul este considerat valabil.

În orice caz sunt convins că aseară Băsescu a spus din nou: “Un fleac, i-am ciuruit!”

Din cele declarate atât de manifestanți cât și de guvernanți, veniturile unui angajat de la finanțe se compuneau, până acum, din:

1. salariu (plafonat în funcție de postul ocupat)

2. stimulente, prime și alte astfel de “suplimente”. Stimulentele se pare că însemnau o sumă între 1 și 3 salarii și aveau caracter permanent, iar acordarea acestora se făcea după bunul plac al conducerii instituției.

Ei bine, aici apare problema: angajații consideră că stimulentele acestea (care în medie le dublau veniturile lună de lună) făceau parte din salariu, iar guvernanții consideră că acestea ar trebui să fie acordate pe criterii de performanță și să nu aibă caracter permanent. Din punct de vedere logic înclin sa dau dreptate guvernanților, deoarece nu este normal un angajat să primească lunar bonusuri (indiferent de cum se numesc ele – stimulente, premii, prime, etc) indiferent de rezultatele activității sale.

Realitatea însă cred că este alta: sistemul ăsta de salarizare al funcționarilor din minister (și probabil ministerul de finanțe nu este un caz singular), sistem în care o parte din venituri sunt “salariu” iar alta parte, mai mică sau mai mare, are denumirea de “stimulent” are un singur scop – acela de a asigura faptul ca funcționarii sunt “cuminți”. Orice angajat care știe ca șeful lui direct are posibilitatea oricând să-i dubleze sau nu venitul lunar va fi extrem de “atent” să nu îl deranjeze cu ceva. Folosind acest sistem la scară mare, toți guvernanții care s-au perindat pe la conducere și-au asigurat serviciile aparatului funcționăresc și, mai ales, loialitatea lor. Practic cred că putem spune cu certitudine că aceste “stimulente” au fost prețul cu care guvernanții au “cumpărat” complicitatea funcționarilor pentru a-și putea pune în aplicare ideiile care mai de care mai fanteziste.

Acum, când situația e destul de disperată pentru Guvern și foamea de bani e mai mare decât oricând se pare că le-a venit rândul și celor care până acum păreau intangibili – funcționarii de la fisc – să simtă “austeritatea” impusă de la Cotroceni. Problema lor mare e că, spre deosebire de alte categorii de bugetari care au fost afectați de scăderea cu 25% a salariului, la ei scăderea care se simte puternic este dată de eliminarea acelor stimulente. Nu e greu de înțeles frustrarea unui angajat ale cărui venituri au fost pâna acum câte doua salarii pe luna și care acum se trezește cu un venit de 75% dintr-un salariu, deci care a pierdut brusc mai mult de jumătate din veniturile sale lunare nete.

Cine e de vină pentru toată situația asta? Ei bine, vina este împărțită:

- o mare parte din vină o au guvernanții, pentru că ce au făcut ei cu stimulentele astea se numește șantaj și înșelăciune. Le-au dat impresia oamenilor că indiferent de salariul pe care îl au, veniturile lor vor fi mereu duble dacă își văd de treabă și nu deranjează pe nimeni.

- o altă mare parte din vină o au sindicatele care îi reprezintă și ar trebui să apere interesele funcționarilor. Liderii de sindicat ar fi trebuit să înțeleagă riscul la care sunt expuși cei pe care-i reprezintă: ipoteza ca acele suplimente salariale să devină la un moment dat condiționate și nu permanente și să nu se mai acorde tuturor nu era atât de fantasmagorică. Rolul lor era să lupte pentru ca veniturile cu caracter permanent ale celor pe care-i reprezintă să fie încorporate în salariul lunar. Nu este însă complet exclus ca guvernanții care au întreținut această stare de fapt să o fi făcut cu complicitatea liderilor de sindicat.

- în final, o parte din vină o au însuși funcționarii, pentru că au crezut că veniturile lor, obținute sub forma asta anormală, sunt intangibile. Era logic că riscul ca acele stimulente să dispară la un moment dat sau că ele vor fi condiționate era mare, dar ei s-au complăcut în acea situație și au stat cuminți, ca nu cumva să iasă în evidență ca “reacționari” și să fie excluși din sistem.

Sunt curios să văd ce se va întâmpla în continuare, dar înclin să cred că guvernul va ceda și într-un final funcționarii vor avea câștig de cauză. Nu cred că guvernul, mai ales guvernul Boc, are capacitatea de a funcționa o zi fără a avea asigurată loialitatea fiscului atât timp cât principala lui problemă este lipsa banilor.

Ce s-a întâmplat aseară a fost un fel de spectacol (cum de altfel e toată “viața politică” românească): Boc s-a dus la parlamentarii al căror șef este cu varianta “demisie și mers în opoziție” sau “remaniere ușoară”, iar parlamentarii portocalii s-au emoționat și au votat  în majoritate pentru varianta remanierii câtorva miniștri. Sunt curios acum să văd care or fi miniștri remaniați, dar am o oarecare bănuială că Boc nu se va atinge de posturile “greilor” Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu… Probabil vor fi înlocuiți niște “independenți”, respectiv niște ministri UDMR pentru a da impresia că ei au fost cei din cauza cărora guvernul nu a “performat”.

După părerea mea, toată treaba asta cu remanierea are un singur scop: menținearea în funcție, cu orice preț, a guvernului Boc (sau mai bine zis, BăseBoc). După moțiunea de cenzură de care au scăpat la mustață și spectrul unei noi moțiuni ce ar putea fi depuse de PSD și PNL, liderilor portocalii, în frunte cu Băsescu, le e clar că trebuie să facă niște manevre pentru a asigura supraviețuirea guvernării lor. Remanierea e soluția cea mai bună la ora actuală (pentru Băsescu și Boc), pentru că:

1. nu implică în nici un fel Parlamentul. Toată manevra se întâmplă între Boc și Băsescu, unul “propune”, celălalt “revocă” și “desemnează”. Structura guvernului rămâne aceeași și schimbările se fac post pe post.

2. e pe placul parlamentarilor nemulțumiților din PDL și reduce astfel numărul posibililor “trădători” în cazul unei eventuale moțiuni

3. mai cumpără niște timp. Cu siguranță se vor găsi destui care să creadă că, după această remaniere, guvernarea se va îmbunătăți.

4. distrage atenția presei și a opiniei publice de la probleme mai importante, cel puțin pentru câteva zile – săptămâni.

După cum spuneam și în titlu, toată povestea e o glumă proastă, și se va solda cel mai probabil cu un guvern Boc 5 (sau 6, 7, 10, cât o fi), aceeași Mărie cu altă pălarie, “tunată” special pentru a supraviețui unei moțiuni de cenzură în următoarele 1-2-3 luni.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Există două curente de opinii:

1. zona EURO să dispară și fiecare să revină la moneda națională

2. să se restrângă zona EURO în sensul în revenirii Germaniei la marcă.

Motivația pe care o dau toți acești economiști este că Germania este un element “destabilizator” în zona euro, în sensul că influența economiei germane este prea mare și din cauza asta statele PIGS nu-și pot rezolva problemele de deficit prin artificii financiare (devalorizarea monedei, etc). Mai mult decât atât, s-a mers până acolo încât să se spună că Germania este de vină pentru faptul că atât statele PIGS și altele din zona euro nu sunt competitive pe piață.  Cu alte cuvinte, Germania este de vină pentru faptul că are cea mai eficientă economie și cea mai ridicată productivitate din Europa. Soluția dată de acești economiști e simplă și sună cam așa: să revină Germania la marcă, restul să rămână la euro iar euro să se devalorizeze suficient față de marcă pentru ca produsele “prea scumpe” în euro să se “ieftinească” în mărci și dolari și astfel exporturile noii zone euro restrânse să crească. Ulterior, atunci când “dezechilibrele” acestea de competitivitate s-ar rezolva (adică cel mai probabil niciodată), Germania ar urma să revină din nou în zona euro.

Teoria sună bine, dar domnii economiști pierd din vedere un lucru extrem de important și anume interesul Germaniei în toată ecuația. Istoria ne învață câteva lucruri foarte simple și clare:

1. moneda euro a apărut la insistențele Germaniei și ale Franței (cele mai puternice economii din actuala zona euro)

2. cea mai mare partea a costurilor cu introducerea monedei unice europene (cam 60%) au fost suportate de Germania

Efectele introducerii monedei Euro au fost și ele evidente: produsele “made in Germany” au devenit mult mai accesibile tuturor celor din zona euro, banii s-au mișcat mult mai ușor (în special dinspre băncile germane și franceze spre cele din tările cu economii mai “subțiri”). Toată lumea a fost mulțumită: statele puternice (Germania în special) și-a creat o piață de desfacere aproape ideală, statele mai puțin puternice au putut să atragă capital și să se dezvolte și totul a fost minunat până la venirea crizei. Odată cu criza financiară, mai toate statele care “trăiau” mai mult “pe credit” decât pe ce producea economia națională au început să se confrunte cu o lipsă acută de bani. Mai mult decât atât, toate aceste țări au simțit pe propria piele ce înseamnă să fi legat de o monedă pe care n-o poți controla, deoarece ce mai lejeră “ieșire” pentru ele ar fi fost să devalorizeze moneda națională.

Situația în care sunt azi țările PIGS poate fi sintetizată în felul următor: le-a plăcut să treacă la euro “pe barba” Germaniei, le-au plăcut banii băncilor și turiștior nemți, le-a convenit să cumpere produsele nemțești iar acum, când toată lumea vede că nu fac față pe piață ar vrea ca tot Germania sa fie cea care să dea înapoi și să-și reducă influența.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

- una bucată președinte, Traian Băsescu, reales în 2009

- una bucată imitație ieftină de prim ministru, Emil Boc, demis în 2009 prin moțiune de cenzură și reinstalat în funcție de sus-numitul președinte

- una bucată Parlament în care, teoretic, opoziția (PSD + PNL) e “majoritară” și e împotriva măsurilor pe care Guvernul vrea să le ia.

Cum se guvernează o țară ca asta, mai ales în situația maro în care se află (acord cu FMI, criză economică, etc)? Foarte simplu! Să luam ca exemplu pachetul de măsuri de austeritate de care s-a discutat atât în ultima săptămână:

Etapa 1 – Băsescu discută cu reprezentanții FMI, stabilește conținutul pachetului de măsuri pe care să le ia Guvernul, apoi se afișează la TV și explică poporului cum stă treaba. Pentru a liniști poporul, îi spune că respectivul pachet de măsuri nu va fi pus în aplicare decât dupa ce CES-ul (de care până acum nu auzise mai nimeni) nu își va da binecuvântarea.

Etapa 2 – Reprezentanții guvernului se dau de ceasul morții să explice pe la TV cum că ce-a stabilit președintele cu FMI e singura și cea mai bună soluție ce poate fi luată în situația de față. Opoziția e ca de obicei prinsă cu pantalonii în vine și se bâlbâie, fără să fie în stare să dea o replică corespunzătoare guvernului și, mai rău, fără să convigă pe cineva că ar avea vreo alternativă la cele propuse de președinte și asumate, de voie, de nevoie, de guvern.

Etapa 3 – Se întrunește CES-ul (niște neni care cică îi reprezintă pe guvernanți, pe privați – patronate și pe angajați – sindicatele și care, brusc, se transformă temporar dintr-un organism cu rol consultativ în unul cu rol decizional), discută și nu stabilește nimic. Așa bine e structurat respectivul consiliu încât atunci când i se cere un aviz pozitiv sau negativ asupra oportunității unor măsuri răspunde prin “nici un aviz”. Nici pozitiv, nici negativ. În concluzie, CES-ul este degeaba, bun doar de aruncat praf în ochii “poporului”.

Etapa 4 – Sindicatele se irită, se turează, amenință cu greve și mișcări de stradă și într-un final scot vreo 30 000 de oameni  în Piața Victoriei care cer demisia guvernului. Rezultatele nu întârzie să apară, nici nu s-a făcut bine liniște în piață și deja premierul ne informează că Guvernul se pregătește să trimită la Parlament proiectul de lege prin care își asumă răspunderea pentru pachetul de măsuri de austeritate, exact în forma în care au fost ele anunțate de președinte la televizor.

Etapa 5 – mâță moartă este pasată din curtea Guvernului în cea a Parlamentului, care are două variante: ori adoptă o moțiune de cenzură și dă jos guvernul, ori lasă lucrurile să meargă înainte. Faza cu moțiunea de cenzură au mai facut-o anul trecut, și am văzut cu toții care a fost rezultatul – Guvernul Boc a fost demis, interimatul a fost asigurat de Guvernul Boc până când, într-un final, Guvernul Boc a fost reinvestit în funcție. Eficiență zero.

Și uite așa vedem că, în câteva zile, maxim 2- 3 săptămâni, niște idei debitate de Băsescu la televizor se transformă în lege. Cam așa este guvernată România în anul 2010.

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

- ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

- am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

- cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…