1. This is why I don’t give you a job – varianta în română aici

2. I don’t give a job. Am I being antisocial? – varianta în română aici

Trebuie să vă previn că ambele articole sunt foarte dure, pot părea de-a dreptul exagerate dar, după parerea mea, exprimă foarte bine situația de fapt din Ungaria (situația analizată de autor) dar și realitatea din România și, într-o măsură mai mică sau mai mare, realitatea din orice țară a Uniunii Europene.

Nerecomandat celor cu convingeri profund socialiste

Ce părere aveți?

Onoratul ANAF a considerat că e prea complicat să calculeze niște norme de venit “echitabile” – drept urmare a decis ca toate acele PFA-uri să treacă pe sistemul “real” de impozitare sau, după caz, să se suspende/radieze …

Fără îndoială măsura se adresează celor care își luau salariile în felul ăsta, oameni de la care s-a prins ANAF Brașov că ar putea să mai stoarcă niște bani. Faină măsură de “încurajare” a mediului de afaceri, n-am ce zice. Sunt curios câți se vor “muta” prin alte părți mai calde (Covasna de exemplu)…

Majoritate celor care-și dau cu părerea și critică măsura sunt “șoferii de oraș”, cei care ies pe drumurile naționale o dată pe lună sau mai rar, majoritatea bucureșteni sau din sudul țării, care au impresia că sunt cei mai buni cunoscători în domeniu. Lor li se pare că a-ți pregăti mașina pentru iarnă e un moft, pentru că și așa n-au mai fost prea mari zăpezi în ultimele ierni. Tot ei sunt cei care intra în panică la prima ninsoare și pe care-i gasești prin șanțuri zbierând după drumari să vină să-i scoată de acolo.

Există multe mituri legate de anvelopele de iarnă, mituri pe care toți inteligenții ăștia le dau ca motive pentru care nu are rost să dai banii pe ele:

1. anvelopele de iarnă sunt utile numai pentru a merge pe zăpadă. După capul lor, dacă se vede asfaltul atunci se poate circula cu orice. E adevărat că avelopele de iarna oferă tracțiune și frânare mai bună pe zăpadă  și gheață (ceea ce nu înseamnă că nu deraprează sau că fac minuni în cazul în care șoferul este prost), dar marele lor avantaj e că rămân suficient de moi la temperaturi sub 7 grade astfel încât oferă o aderență mult superioară celor de vară pe asfalt. Contrar opiniei multora, cauciucurile de iarnă sunt dezvoltate pentru a circula pe asfalt în condiții de temperatură scăzută și, ocazional, pe zăpadă.

2. anvelopele de iarnă sunt periculoase dacă temperatura de afară este mai mare (20 de grade sau peste). Nimic mai fals. Cauciucurile se comportă foarte bine și la 40 de grade, singurul dezavantaj este că se uzează mult mai repede în condiții de temperatură ridicată. În orice caz, un cauciuc de vară pe asfalt uscat la zero grade e mai puțin sigur decât unul de iarnă pe același asfalt uscat la 25, chiar 30 de grade.

3. e suficient să dotezi autoturismul cu anvelope de iarnă doar pe roțile motoare (pentru cele 4X2). E o greșeală frecventă pe care mulți o fac din motive financiare (de obicei asociate cu zgârcenia) și are ca rezultat faptul că strică echilibrul mașinii. În acest mod cresc performanțele pe accelerare în linie dreaptă, mașina dă impresia că este controlabilă, dar la curbe sau frânare diferența de aderență între față și spate poate duce ușor la dezechilibrarea ei (uneori poate fi mai rău decât dacă mașina ar fi rămas cu toate 4 cauciucurile de vară).

Ceea ce ar fi trebui mai bine clarificat în ordonanță este modul în care se constată contravențiile pentru a evita abuzurile poliției. Ar fi aberant ca la 1 noiembrie să avem toate echipajele în stradă, oprind pe toată lumea și aplicând amenzi pentru că mașina nu e echipată conform prevederilor legale. În orice caz, până la anul în toamnă mai este suficient timp pentru îmbunătățirea acestei ordonanțe care, în principiu, e binevenită.

Dacă România ar fi o țară civilizată și șoferii ar fi caracterizați de responsabilitate nici nu ar fi nevoie de asemenea măsuri legislative.

Se pune acum întrebarea: cine-a fost de vină pentru eșecul moțiunii? PSD și PNL? Ei au fost toți acolo și toți au votat în favoarea moțiunii. Grupul minorităților condus de Pambuccian? Ei s-au abținut și au ieșit din sală, chiar dacă voturile lor (în ipoteza că ar fi susținut toți moțiunea) ar fi fost suficiente. Am putea să ne repezim să zicem că sunt niște trădători, dar dacă analizăm mai cu atenție putem spune că poziția lor a fost una destul de “morală”, deoarece locurile lor în Parlament sunt garantate și rolul lor e mai mult “decorativ” – și anume de a reprezenta niște minorități etnice. Orice vot ar fi dat acești parlamentari ei ar fi fost acuzați ba că au fost cumpărați de putere, ba că au fost cumpărați de opoziție.

Există un singur motiv real pentru care moțiunea a picat: guvernanții (în speță Băsescu, că nu cred că are nimeni impresia că Boc ar conduce ceva) și-au învățăt lecția de la precedenta moțiune (unde guvernul a fost mult mai aproape de a fi demis) și s-au pregătit corespunzător: le-au interzis parlamentarilor lor să voteze. Manevra a fost una extrem de inteligentă, deoarece absența de la vot e cea care face ca rezultatul să fie cel mai ușor de intuit. Aritmetica este simplă, opoziția reunită are X voturi, puterea reunită are Y voturi iar pentru ca o moțiune să treacă trebuie ca un număr de parlamentari ai puterii să o susțină. Dacă s-ar fi procedat cum ar fi fost nomal – votul să fie secret și toți parlamentarii să voteze – exista riscul ca o parte din pedeliși (sau udemeriști sau independenți), sub protecția anonimatului, să trântească guvernul. Pedeliștii s-au bazat pe ideea că parlamentarii lor sunt niște lași (la fel ca și restul de altfel) și nu vor avea curajul să sfideze ordinul de partid și să meargă să își exprime votul.

Ce s-a întâmplat ieri poate fi sintetizat foarte simplu: Băsescu și-a bătut joc în ultimul hal de Parlament și i-a redus importanța până la un minim istoric. Ieri, Parlamentul României a fost o instituție inutilă, atât parlamentarii puterii cât și cei ai opoziției au avut doar un simplu rol, acela de oi. S-au prezentat, s-au numărat, s-au dus care încrotro i-a mânat ciobanul (unii la vot, alții la bufet) și au plecat acasă.

Singurul lucru pe care l-am înțeles din toată ziua de ieri e că PDL-ul (în speță Băsescu) au exploatat încă o slăbiciune a sistemului parlamentar din România și anume modul în care se votează. Regula pe care o avem acum este următoarea:

1. se numără parlamentarii prezenți pentru a se constata dacă există cvorum

2. se votează (existând posibilitatea ca un număr de parlamentari să se abțină de la vot)

3. voturile pro și contra se raportează la numărul de parlamentari prezenți iar nu la numărul de voturi exprimate.

Acest punct 3 este slăbiciunea sistemului, deoarece permite unui grup (cum a fost ieri cel al PDL-ului) să blocheze practic procesul de vot. Probabil ar fi mult mai bine ca votul să fie obligatoriu pentru toți parlamentarii prezenți, iar abținerea să fie de fapt “votul anulat” (ambele bile în aceeași urnă). Mai mult decât atât, la adoptarea legilor, moțiunilor,  etc. ar trebui ca pe lângă condiția de cvorum să existe și o condiție de număr minim de voturi exprimate (de exemplu 80% – 90% din numărul celor prezenți). În felul acesta s-ar putea evita situațiile aberante în care jumătate sau mai mult din cei prezenți nu votează, dar votul este considerat valabil.

În orice caz sunt convins că aseară Băsescu a spus din nou: “Un fleac, i-am ciuruit!”

Ce ar trebui să înțelegem noi din trebușoara asta? Păi eu zic că singura concluzie pe care o putem trage este că tot grupul PDL votează, cuminte, așa cum îi spune șeful de grup și că nici măcar un parlamentar portocaliu nu are curaj să miște în front. E singura explicație logică a “erorii” comise de grup – faptul că șeful a zis “noi suntem pentru” în loc de “noi suntem împotrivă”. Am o oarecare bănuială că pedeliștii nu sunt singurii care fac chestia asta, și că există o probabilitate ridicată ca și celelalte partide care contează (în ordinea numărului de parlamentari: PSD, PNL, UDMR) să procedeze exact la fel.

Mă întreb atunci oare de ce naiba ne mai trebuie parlamentari? N-ar fi mai bine ca fiecare partid să-și desemneze șeful ca și unic parlamentar al cărui vot să valoreze x% (procentul partidului)? Și așa se pare că numărul parlamentarilor nu prea contează (500, 300, 5) atât timp cât fiecare grup se comportă ca o turmă de oi care merge oriunde o mână ciobanul…

E evident că domnii care populeaza Parlamentul României au uitat (sau n-au știut niciodată) care e rolul lor și al instituției din care fac parte. Degeaba schimbăm noi legea electorală, degeaba avem “vot uninominal”, degeaba vrea Băsescu să modifice constituția, să elimine senatul și să reducă numărul de parlamentari dacă nimeni nu pare să înțeleagă care e rolul acelei instituții. Teoretic, un politician care intră în Parlament (mai ales pe vot uninominal) ar trebui să reprezinte acolo electoratul din colegiul care l-a trimis acolo, iar acest lucru nu înseamnă să execute orbește indicațiile primite de la partid. S-a demonstrat acum că toată tevatura cu votul uninominal a fost un mare praf în ochii alegătorilor și o metodă de putea altera componența Parlamentului ulterior alegerilor (una s-a votat, altceva avem – vezi cazul UNPR, acest pseudo-partid care n-ar fi depășit pragul electoral dar acum e pe poziții de forță deoarece asigură procentele care permit PDL-ului să stea la guvernare).

Relativ la acest “vot accidental”, părerea mea e că treburile au decurs cam așa:

1. opoziția a “încercat marea cu degetul” propunând niște proiecte de lege pe care știa că parlamentarii puterii nu le pot susține deoarece contravin politicii guvernului

2. portocaliul șef (cel care dictează cum se votează, dacă e da sau ba) a fost căscat sau cu mintea la alte cele când a dat dispoziție să se voteze “pentru”

3. armata portocalie a executat ordinul șefului, ca o turmă ascultătoate ce se află

4. trebușoara a fost gata și legea a plecat spre promulgare la președinte sub forma unei găluște otravite – dacă o promulgă își pune în cap FMI-ul (care numai de reduceri de taxe și impozite nu vrea să audă), dacă nu o promulgă își atrage un nou val de ură din partea populației și dă apă la moară opoziției.

Putem trage o singură concluzie din toată daravela: PDL-ul s-a făcut încă odată de râsul curcilor.

Din cele declarate atât de manifestanți cât și de guvernanți, veniturile unui angajat de la finanțe se compuneau, până acum, din:

1. salariu (plafonat în funcție de postul ocupat)

2. stimulente, prime și alte astfel de “suplimente”. Stimulentele se pare că însemnau o sumă între 1 și 3 salarii și aveau caracter permanent, iar acordarea acestora se făcea după bunul plac al conducerii instituției.

Ei bine, aici apare problema: angajații consideră că stimulentele acestea (care în medie le dublau veniturile lună de lună) făceau parte din salariu, iar guvernanții consideră că acestea ar trebui să fie acordate pe criterii de performanță și să nu aibă caracter permanent. Din punct de vedere logic înclin sa dau dreptate guvernanților, deoarece nu este normal un angajat să primească lunar bonusuri (indiferent de cum se numesc ele – stimulente, premii, prime, etc) indiferent de rezultatele activității sale.

Realitatea însă cred că este alta: sistemul ăsta de salarizare al funcționarilor din minister (și probabil ministerul de finanțe nu este un caz singular), sistem în care o parte din venituri sunt “salariu” iar alta parte, mai mică sau mai mare, are denumirea de “stimulent” are un singur scop – acela de a asigura faptul ca funcționarii sunt “cuminți”. Orice angajat care știe ca șeful lui direct are posibilitatea oricând să-i dubleze sau nu venitul lunar va fi extrem de “atent” să nu îl deranjeze cu ceva. Folosind acest sistem la scară mare, toți guvernanții care s-au perindat pe la conducere și-au asigurat serviciile aparatului funcționăresc și, mai ales, loialitatea lor. Practic cred că putem spune cu certitudine că aceste “stimulente” au fost prețul cu care guvernanții au “cumpărat” complicitatea funcționarilor pentru a-și putea pune în aplicare ideiile care mai de care mai fanteziste.

Acum, când situația e destul de disperată pentru Guvern și foamea de bani e mai mare decât oricând se pare că le-a venit rândul și celor care până acum păreau intangibili – funcționarii de la fisc – să simtă “austeritatea” impusă de la Cotroceni. Problema lor mare e că, spre deosebire de alte categorii de bugetari care au fost afectați de scăderea cu 25% a salariului, la ei scăderea care se simte puternic este dată de eliminarea acelor stimulente. Nu e greu de înțeles frustrarea unui angajat ale cărui venituri au fost pâna acum câte doua salarii pe luna și care acum se trezește cu un venit de 75% dintr-un salariu, deci care a pierdut brusc mai mult de jumătate din veniturile sale lunare nete.

Cine e de vină pentru toată situația asta? Ei bine, vina este împărțită:

- o mare parte din vină o au guvernanții, pentru că ce au făcut ei cu stimulentele astea se numește șantaj și înșelăciune. Le-au dat impresia oamenilor că indiferent de salariul pe care îl au, veniturile lor vor fi mereu duble dacă își văd de treabă și nu deranjează pe nimeni.

- o altă mare parte din vină o au sindicatele care îi reprezintă și ar trebui să apere interesele funcționarilor. Liderii de sindicat ar fi trebuit să înțeleagă riscul la care sunt expuși cei pe care-i reprezintă: ipoteza ca acele suplimente salariale să devină la un moment dat condiționate și nu permanente și să nu se mai acorde tuturor nu era atât de fantasmagorică. Rolul lor era să lupte pentru ca veniturile cu caracter permanent ale celor pe care-i reprezintă să fie încorporate în salariul lunar. Nu este însă complet exclus ca guvernanții care au întreținut această stare de fapt să o fi făcut cu complicitatea liderilor de sindicat.

- în final, o parte din vină o au însuși funcționarii, pentru că au crezut că veniturile lor, obținute sub forma asta anormală, sunt intangibile. Era logic că riscul ca acele stimulente să dispară la un moment dat sau că ele vor fi condiționate era mare, dar ei s-au complăcut în acea situație și au stat cuminți, ca nu cumva să iasă în evidență ca “reacționari” și să fie excluși din sistem.

Sunt curios să văd ce se va întâmpla în continuare, dar înclin să cred că guvernul va ceda și într-un final funcționarii vor avea câștig de cauză. Nu cred că guvernul, mai ales guvernul Boc, are capacitatea de a funcționa o zi fără a avea asigurată loialitatea fiscului atât timp cât principala lui problemă este lipsa banilor.

1. locul 1 în UE la cheltuielile cu alimentele (43% din venituri), alcool și tutun (8%), intreținerea locuinței, energie electrică și combustibii (17%)

2. ultimul loc în UE la cheltuielile cu recreerea si cultura (5%), asigurari (0.2%), chirii (0.7%) si cheltuieli cu achizitia autoturismelor (0.7%).

Valorile de mai sus sunt niște medii care intră în calculul IAPC (indicele armonizat al preturilor de consum comunicat de Eurostat), valori care ne indică următoarele:

1. autoturismul reprezintă în continuare un “lux” pentru majoritatea românilor (altfel nu se poate explica procentul de 0.7% din venituri, de 6 ori mai mic decât media europeană). De asemenea, acest procent ne indică și faptul că marea majoritate a tranzacțiilor de pe piață auto sunt de valoare mică, cel mai probabil pe zona second-hand.

2. suntem în continuare o țară de proprietari de locuințe, ponderea chiriașilor este mică și, mai mult decât atât, majoritatea chiriilor este plătită la negru (altfel e greu de explicat cum chiriile – și nu cred să existe chirie sub 100 – 150 euro pe luna, respectiv 30-35% din salariul mediu – are o pondere de doar 0.2% din IAPC)

3. nu exista nici un fel de interes pentru cultură. Cel mai rău aici mi se pare că stăm la cheltuielile cu achiziția de cărți (0.24%), ceea ce ne indică faptul că, în continuare, principala sursă de “culturalizare” în România o reprezintă televizorul.

4. principala preocupare a românului de rând este să aibă ce mânca, bea și fuma. Alimentele, alcoolul si tutunul reprezintă 51% din venituri conform statisticilor Eurostat și probabil peste 75% din veniturile unei mari părți a populației.

Ar fi foarte interesant de văzut evoluția acestori indici în ultimii ani (din 2007 sau chiar mai de dinainte) deoarece ei ne arată exact cum stăm din punct de vedere al calității vieții și al nivelului de trai, și am putea trage din asta o concluzie relativ la performanțele diverselor guverne care ne-au condus până acum. Principalul obiectiv al oricărui guvern este tocmai acesta, de a crește nivelul de trai și de a îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor, și nu mare mi-ar fi mirarea ca evoluția noastră din ultimii ani să nu fie tocmai una fericită.

În final, se poate trage o singură concluzie: ne plasăm în continuare la coada clasamentului UE, suntem în continuare cea mai săracă și îndobitocită națiune din cele 27.

Ce s-a întâmplat aseară a fost un fel de spectacol (cum de altfel e toată “viața politică” românească): Boc s-a dus la parlamentarii al căror șef este cu varianta “demisie și mers în opoziție” sau “remaniere ușoară”, iar parlamentarii portocalii s-au emoționat și au votat  în majoritate pentru varianta remanierii câtorva miniștri. Sunt curios acum să văd care or fi miniștri remaniați, dar am o oarecare bănuială că Boc nu se va atinge de posturile “greilor” Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu… Probabil vor fi înlocuiți niște “independenți”, respectiv niște ministri UDMR pentru a da impresia că ei au fost cei din cauza cărora guvernul nu a “performat”.

După părerea mea, toată treaba asta cu remanierea are un singur scop: menținearea în funcție, cu orice preț, a guvernului Boc (sau mai bine zis, BăseBoc). După moțiunea de cenzură de care au scăpat la mustață și spectrul unei noi moțiuni ce ar putea fi depuse de PSD și PNL, liderilor portocalii, în frunte cu Băsescu, le e clar că trebuie să facă niște manevre pentru a asigura supraviețuirea guvernării lor. Remanierea e soluția cea mai bună la ora actuală (pentru Băsescu și Boc), pentru că:

1. nu implică în nici un fel Parlamentul. Toată manevra se întâmplă între Boc și Băsescu, unul “propune”, celălalt “revocă” și “desemnează”. Structura guvernului rămâne aceeași și schimbările se fac post pe post.

2. e pe placul parlamentarilor nemulțumiților din PDL și reduce astfel numărul posibililor “trădători” în cazul unei eventuale moțiuni

3. mai cumpără niște timp. Cu siguranță se vor găsi destui care să creadă că, după această remaniere, guvernarea se va îmbunătăți.

4. distrage atenția presei și a opiniei publice de la probleme mai importante, cel puțin pentru câteva zile – săptămâni.

După cum spuneam și în titlu, toată povestea e o glumă proastă, și se va solda cel mai probabil cu un guvern Boc 5 (sau 6, 7, 10, cât o fi), aceeași Mărie cu altă pălarie, “tunată” special pentru a supraviețui unei moțiuni de cenzură în următoarele 1-2-3 luni.