hash.ro - ITistu’ de dreapta

Studiu de caz

Se dau două state membre ale UE, Romania, sub oblăduire băsesciana, și Germania, sub oblăduirea Angelei Merkel. Ia să vedem la ce s-au gândit și unii și alții că ar merita făcut cu suma de 100 de milioane de euro:

1. Germania alocă banii înființării unui fond de microcredite destinat firmelor foarte mici (probabil echivalentul microîntreprinderilor pe care Vlădescu tocmai le-a desființat). Prin acest fond se vor putea acorda credite în valoare de maxim 20 000 euro firmelor pe care băncile refuză să le crediteze. Sursa știrii e aici.

2. Romania dă banii ca sprijin financiar nerambursabil Republicii Moldova (în patru tranșe a câte 25 de milioane fiecare). Sursa știrii e aici, la paragraful privind “cooperarea în plan economic”.

În traducere liberă, Germania, care după cum știm e o țărișoară mai amărâtă în felul ei, se gândește bă, hai să-i ajutăm un pic pe aia loviți de criza financiară. 20 000 de euro de căciulă înseamnă 5000 de firme salvate probabil de la faliment sau ajutate să treacă un hop. Mai mult decât atât, 60 din alea 100 de milioane vin din fonduri europene.

De cealaltă parte, România, ca o superputere economică europeană ce se află, se gândește bă, noi și așa n-avem probleme cu criza, hai sa-i ajutăm pe frații de peste Prut. Le dăm lor banii să-și refacă “infrastructura de interes local”, în special în zona educației (modernizari de școli, etc.). Evident că nu spune nimeni de unde vor proveni acei bani, de unde tragem concluzia că ei sunt din bugetul statului. Adevărul e că ce mai contează 100 de milioane în plus sau în minus la bugetul României, e un fleac

Lăsând gluma la o parte, exemplul de mai sus ne arată cam care este diferența de atitudine față de proprii cetățeni a conducerilor celor două țări. Nu spun că e un lucru rău ca România să acorde sprijin financiar Republicii Moldova, dar această mișcare este cel puțin ciudată în situația în care la ora actuală România a împrumutat 20 de miliarde de euro de la FMI și încă multe alte miliarde de pe la diverse bănci pentru a putea face față crizei economice, criză pe care în continuare nu știm când și mai ale cum o vom depăși.

Mi-a explicat Băselul cum stă treaba cu “trăitul bine”. Uite-aici pe HotNews.

Rețeta e simplă, să aștept un pic, vreo 15-20 de ani (evident cu condiția să-l votez acu pe el și pe ăia pe care o sa mi-i recomande el ulterior).

Bă dom’ președinte, dă-o mă dracu’ de treabă, nu puteai să zici așa in 2004? Că io am fost mai prost, și mă așteptam să trăiesc bine acu, nu peste 20 de ani… Trebuia să zici frumos, “Să trăiți bine în 2024-2029!”.

Revenind la lucruri serioase, am impresia că nenea ăsta a luat-o razna complet. Toată lumea nu știe cum să se târâie de pe-o zi pe alta, nimeni nu știe ce va veni într-o săptămână sau într-o lună, doar Băsescu face acum proiecții pe 15-20 de ani.

Ieri, 7 iunie 2009, s-a mai desfășurat o tură de alegeri în România, ocazie cu care am reușit din nou să ne facem de râsul Europei atât prin modul de desfășurare al alegerilor, cât și al rezultatelor. Am reușit să trimitem în Parlamentul European personaje ca Gigi Becali, Vadim, EBA și, mai ales, am reușit să regizăm un circ de toată frumusețea.

Tocmai când aș fi zis că deja nu se mai poate întâmpla nimic surprinzător, ei bine, s-a întâmplat: pentru prima dată după ‘89 am avut de-a face cu o fraudă “pe față”, experimentul numit EBA. Manevra, pentru că nu mă poate convinge nimeni că mișcarea cu “candidatul independent” nu a fost una premeditată și pregătită cu grijă, a fost făcută cu dublu scop:

1. să asigure “victoria” portocalie – ies la egalitate cu PSD-PC “pe bune” dar îi fac la lanț prin faptul că independenta vieții se reînscrie în partid

2. să ne demonstreze că poporul român e caracterizat în primul rând de prostie

Marii câștigători ai acestor alegeri nu sunt însă cei care se împăunează azi cu victoria, în speță PD-L și PSD, ci PRM-ul, singurul partid neparlamentar din România care reușește performanța de a trimite două personaje (Vadim și Becali) în Parlamentul European. Alți mari câștigători sunt UDMR-ul, care reușeste la rândul său să obțină un scor dublu față de poziția lor “normală”, dar în acest caz n-aș putea spune că este meritul partidului cât rezultatul participării foarte scăzute la vot.

Să revenim însă la marea înșelătorie marca Băsescu. Deja am văzut reacții (vezi comentarii pe HotNews) ale portocaliilor, care ne explică nouă cum PD-L-ul a învins detașat deoarece voturile pentru EBA se adaugă la cele ale partidului, în concluzie rezultând că portocalii sunt cel mai mare și mai mândru partid. Eu sunt de părere că în cazul  EBA este vorba de o fraudă grosolană, împachetată însă într-un ambalaj perfect legal. Era evident că dacă prințesa casei prezidențiale era plasată pe un loc eligibil pe lista partidului tatălui ei, partidul ar fi fost dezavantajat și probabil cu toată mobilizarea, autobuzele, urnele mobile și listele suplimentare nu ar fi reușit să adune mai mult de cât au luat așa. Acum însă, după ce se numără voturile și EBA câștigă “prin forțe proprii” un loc în PE, nimeni n-o poate împiedica să dea voturile pe care le-a primit partidului prezidențial, și uite așa partidul care câștigă 10 mandate la vot reușește să trimită 11 reprezentanți la Bruxelles.

Toată această manevră josnică nu poate decât să provoace greață, silă, și să ofere și mai multe motive oamenilor pentru a nu se prezenta la urne. În orice caz, după țigănia la care am asistat ieri, nu mai pot să condamn pe nimeni din cei care nu s-au prezentat la vot, chiar dacă încă voi continua să sper că dacă prezența la urne ar fi fost mult mai mare poate rezultatele ar fi fost un pic mai puțin halucinante (UDMR la vreo 5% și PRM afară)

Via HotNews – ministerul apărării neosovietic de la Moscova ne explică, frumos și cu dicție, cine a provocat al doilea Război Mondial. Cum, nu știați? Polonia!

Guvernu’ lu’ Băse, care se bucură de un sprijin ultramajoritar în Parlament, ne predă zi de zi lecții de coerență, seriozitate și profesionalism. Iată câteva exemple grăitoare în acest sens:

1. atât în campania electorală, cât mai ales la investire, partidele care au semnat acel “Parteneriat pentru România” sau cum i-o zice la acea fițuică, ne-au zis că obiectivul lor e să sprijine inițiativa privată, să sprijine IMM-urile, să introducă prevederi legate de neimpozitarea profitului reinvestit și alte asemenea măsuri menite să ne ușureze viața și să ne ajute să depășim mai ușor criza. Ce-au făcut: au introdus grila de impozitare minimă (așanumitul impozit forfetar), au redus cu o treime taxa “pe poluare” auto (adică la un nivel dublu față de iulie 2008), au limitat dreptul de deducere a TVA pentru autoturisme, etc. 

2. Ne-au spus că vor fi cel mai responsabil guvern dpdv. al cheltuirii banului public. Tot ce au făcut de la instalare a fost să crească bugetele instituțiilor din subordine, iar acum vor să facă acea lege unică de salarizare în sectorul bugetar prin care “salariile mici din sistem să crească în mod accelerat”.

3. Și-au propus ținta de deficit bugetar de 2.5 % și au realizat un deficit de 9% pe primul trimestru.

4. Ne-au spus că România nu duce lipsă de bani și nu are nevoie de împrumuturi externe, apoi au semnat un acord de finanțare cu FMI si CE în valoare de 20 de miliarde de euro.

5. Au dat ordonanțe de urgență “de formă” – celebra ordonanță legată de cumularea pensiilor cu salariile – declarată neconstituțională.

Poate nu înțeleg eu filozofia și viziunea guvernamentală, dar analizând un pic la rece “ce spun” și “ce fac” indivizii ăștia pot trage o singură concluzie: oamenii suferă de incoerență crasă. Din gură sunt zmei, dar când vine vorba să ia niște decizii dau din colț în colț și în general copiază modele din străinătate (mai ales cele franceze se pare că-i excită dpdv. intelectual). Problema mare e că domnii guvernanți au darul de a-și însuși în special ideile proaste (vezi impozitul forfetar pe care cei care-l aplicau vor să-l elimine).

Cu așa profesioniști sunt convins că în câteva luni vom scăpa de criză, dar nu în sensul în care ne-am fi dorit, ci intrând în colaps…

Dacă e să ne luam dupa studiul ICCV citat aici, răspunsul este unul singur: NIMIC!

Datele din acest studiu, care întăresc rezultatele date de diverse alte sondaje făcute de institutele de pe la noi, ne arată cât suntem de “deștepți”:

1. 73% dintre romani consideră că ar fi bine ca țara să aibă un conducator puternic, care nu-și bate capul cu Parlamentul și alegerile
2. 20% cred că ar avea un trai mai bun sub un regim de dictatură militară
3. 74% consideră că pentru ei politica este deloc sau foarte puțin importantă
4. 86% consideră că pentru ei religia este foarte sau destul de importantă

Corelând cu diverse sondaje relativ la încrederea pe care populația în instituțiile statului, unde pe primele locuri se detașează biserica și armata, putem trage concluzia că la noi nivelul de educație politică a populației este undeva la nivelul anului 1900.

Ce mi se pare mie cel mai revoltător este că, la nici un sfert de secol de când am scăpat de sub dictatura comunistă, trei sferturi din conaționalii noștri duc dorul unui regim autoritar, sprijinit de de biserică și armată. I-aș da o idee lui Băse, să-și mai adauge și titlul de patriarh pe lângă cel de președinte al CSAT (în traducere liberă comandant suprem al armatei). Nu ar fi decât expresia voinței poporului, așa cum transpare din aceste studii.

Bravos națiune, halal să-ți fie!

Din ciclul: Uite-așa se ciordesc beneficiile unei pomeni electorale!

Domnul președinte Băsescu ne-a dat azi o lecție despre cum să faci pentru a poza în salvatorul națiunii și cum se fidelizează electoratul. Via HotNews am aflat declarațiile făcute de președinte cu ocazia promulgării legii majorării salariilor profesorilor. Care majorare? Aia de 50% criticată de toți cei care au cât de cât idee despre starea economiei românești.

O să încerc să fac o listă de minciuni spuse cu seninătate de Băsescu cu ocazia conferinței de presă:

1. ”Intreaga clasa politica a semnat strategia pentru un invatamant performant, iar promulgarea legii era oportuna in acest context. Cu actuala salarizare este imposibil ca in sistemul educational romanesc sa intre dascali care sa pregateasca tanara generatie, sa ii invete pe copii limbi straine, IT, fizica sau matematica. Niciun absolvent bun de facultate nu vine in invatamant pe un salariu de 700 de lei”. Să înțelegem că președintele susține că cu 1150 lei pe lună o să se înghesiue absolvenții aceia valoroși să intre în sistemul de învățământ? Plus că majorarea puternică se va simți mai ales la cei care au vechime în sistem și nu la cei noi intrați.

2. “Semnarea de catre sindicate a strategiei de reformare a educatiei este garantia ca va fi asigurata o mai buna calitate a educatiei in schimbul majorarii salariilor.” HA HA HA HA! Dormiți liniștiți, sindicatele din învățământ lucrează pentru voi! Mie chestia asta cu asigurarea unei mai bune calități a educației în schimbul majorării salariilor îmi pute tare. Pute a ȘANTAJ!

3. “Am speranta ca majorarea salariilor profesorilor nu va genera tensiuni sindicale. Fac un apel la sindicate sa astepte terminarea alegerilor si instalarea unui nou guvern. Dupa instalarea unui nou guvern se va inchide ideea salarii pentru voturi. Se vor da salarii contra cresterea calitatii.” Hai măi domnu’ președinte, chiar așa de proști ne crezi? După ce toate sindicatele bugetarilor au urlat că vor majorări comparabile cu cele din învățământ veniți dumneavăstră cu speranța ca nu vom avea tensiuni sindicale? Păi deja este vorba de mari tensiuni sindicale! Iar după instalarea unui nou guvern se vor da în continuare salarii contra voturi, că vin alegerile prezidențiale!

Dintre toate cea mai gogonată mi se pare aia că salarii mai mari atrag după sine creșterea performanțelor sistemului de învățământ. Părerea mea e că efectele vor fi următoarele:

1. performanța sistemului nu va fi afectată, se va continua trendul descendent și profesorii vor da vina pe elevi, la fel ca și până acum.

2. vor urma revendicări și presiuni din partea tuturor celorlalte categorii de bugetari.

3. se va adânci ruptura care există între angajații din mediul privat și bugetari și se poate ajunge chiar la mișcări sociale din cauza aceasta. Mai e nevoie de câteva asemenea măsuri și angajații bugetari vor fi priviți ca și “clasa exploatatoare” suge sângele contribuabililor.

Dă doamne să n-am dreptate cu previziunile astea!

Ce rahat mai mănâncă în ultima vreme niște distinși domni jurnaliști

În ultima vreme văd că anumiți jurnaliști (atât de pe la Realitatea cât și de pe la Antene) au devenit brusc preocupați de probleme socio-economice cu greutate, cum ar fi modul în care se cheltuie banul public. O intenție care ar părea una foarte înălțătoare, dar pe care profesioniști ai presei mioritice o transformă într-un fel de vânătoare de vrăjitoare, căutând pe cei care au cele mai mari salarii/pensii plătite de la buget și scoțându-i în fața clasei să fie urecheați, ori pe ei ori pe cei care într-un fel sau altul sunt responsabili de situație.

Doi din jurnaliștii care au reușit să mă enerveze bine de tot au fost, în ordine, Marius Tucă și Andreea Crețulescu. Primul și-a permis, cu nesimțire, să-i dea peste nas proaspetei doamne ministru al muncii pentru că aceasta și-a permis să catalogheze drept idee comunistă o propunere a unei colege de-a domnului Tucă. Din păcate domnul Tucă s-a băgat prost în discuție, pentru că în situația respectivă doamna ministru chiar avea dreptate, propunerea colegilor lui Tucă de la Antene era ceva de genul “haideți să facem creșterea pensiilor nu proporțional, ci diferențiat, astfel încât cei cu pensii mici să aibă creșteri mari iar cei cu pensii mari să nu beneficieze deloc”. În traducere liberă “să luăm de la bogați și să dăm la săraci” – tipul de haiducie comunistă pe care Iliescu o numea “solidaritate socială”.

De cealaltă parte, la iRealitatea, tanti Andreea l-a luat la 11 metri pe un nene, Pavel Abraham, director general al ANA. Nu, nu este vorba de ANA are mere, ci de Agenția Națională Antidrog. Problema lu’ tanti Andreea era că nenea ăsta, plătit cu aproximativ 3000 de euro pe lună, câștigă cam mult. O altă problemă a acestei tanti era că angajații ANA au umblat cam mult prin străinătate, și altele de același calibru. Mie mi se pare că tanti asta ori nu gândește ce spune, ori i s-a dat un subiect pentru care era paralelă, ori pur și simplu încearcă să creeze senzațional din nimic. Să fiu sincer mie chiar nu mi se pare un salariu mare pentru o asemenea funcție care oricine ce-ar zice implică multă bătaie de cap, multă responsabilitate și chiar o doză destul de ridicată de risc. 

Eu sunt de acord că e treaba presei sa facă investigații și să informeze opinia publică, dar în situațiile de mai sus pot spune că au fost patetici și că nu și-au meritat salariile (sigur mai mari decât ale celor de la ANA).

Din câte citesc aici, se pare că și dacă parlamentul își dă avizul pentru urmărirea penală a unui fost ministru (în cazul ăsta Codruț Sereș) aia nu înseamnă că respectivul “a fost dat pe mâna justiției”. Dintr-o “regretabilă eroare” cică toată documentația realizata de procurori, care a fost remisă Senatului pentru ca acesta să poată lua o decizie corectă, a fost secretizată și arhivată. Cu alte cuvinte, da, suntem de acord ca individul să fie urmărit penal, dar nu vă mai dăm dosarul, trebuie s-o luați de la capăt cu cercetările. Și, probabil, după ce mai faceți un nou dosar, trebuie să veniți iar la noi să-l dezbatem și să vedem dacă-l lăsam au ba pe colegul pe mâna voastră.

Un nene senator spunea că decizia de a secretiza dosarul “a fost o prostie și ea trebuie corectată”. Faptul că a numit acțiunea drept o prostie și nu o greșală mă face să mă gândesc că de fapt toată treaba e un alt fel de “portiță” găsită pentru a se mai frâna un pic derularea procesului. Mai ales că, din câte mi se pare, dosarul respectiv este inițial studiat în comisia juridică care probabil redactează documentele care ajung apoi în dezbaterea din plen pentru a fi aprobate sau respinse. Deci, cel mai probabil, hotărârea de a aviza urmărirea penală dar de a bloca accesul procurorilor la dosare s-a dat în comisia juridică.

În orice caz situația pare mai mult de plâns – pare a fi o nouă dovadă a respectului pe care Parlamentul României îl are pentru instituția numită justiție.

Ia uitați aici articol. Cică românii plecați la muncă în străinatate, acum că s-a împuțit treaba pe acolo pe unde s-au dus, ar veni înapoi dacă statul le-ar da locuințe, că vezi doamne unii din ei au trebuit să-și vândă ce-au avut ca sa poată merge la lucru în UE. Știrea asta vine în completarea uneia mai veche prin care se zicea că statul ar trebui să acorde niște facilități fiscale celor care vin înapoi din străinătate, pentru ca aceștia să-și poată deschide o afacere.

Pe mine chestiile astea mă enervează rău de tot, mi se pare prea mult și să se pună problema, deoarece ar fi o bătaie de joc și o discriminare pentru restul de cetățeni, ăia mulți, care au rămas în țară și au încercat să facă ceva aici. Din punctul meu de vedere despre persoanele care și-au vândut casa pentru a pleca în străinătate (ceea ce implică faptul că au plecat cu familia) se poate spune că au renunțat la cetățenia română. 

În comentariile postate pe marginea acelui articol apare și un oarecare (probabil muncitor în Spania) care spune:

“Statul trebuie sa ne ajute sa ne putem reintegra! Nu am plecat de satui din Romania, am plecat sa ne facem un viitor. Acum treaba nu prea mai merge si vrem sa ne intoarcem. Romania are nevoie de noi, asa ca trebuie sa faca ceva pt asta. Nu vrem case de-a gata cum le dati la sinistrati, ci doar un ajutor de 20-40% din valoarea unei case. O prima de repatriere de sa zicem 30,000 Euro ne-ar ajuta mult. Decat sa dati bani la aia din Bangladesh sau India, nu-i mai bine sa ii ajutati pe confratii vostri?!”

E clar că personajul respectiv trăiește într-o lume a lui (sau a lor), ruptă de realitate. Realitatea este că statul nu are nici o obligație specială față de ei, România nu are nevoie de ei în mod special – toate merg înainte și cu ei și fără ei. Ba chiar înclin să cred că România n-ar avea nimic de câștigat prin întoarcerea în țară a unor asemenea persoane. Legat de partea cu prima de repatriere, asemenea idee poate izvorî numai din capul vreunui individ care duce dorul banilor de pe “ordonanță”, a “plăților compensatorii” și alte pomeni de genul. 

Am impresia că ideile de acest gen vin pe fondul unor declarații sforăitoare a diverșilor demagogi care umplu scena politică, în frunte cu mult iubitul nostru conducător Băsescu, care se întrec în declarații sforăitoare în timpul vizitelor în țări precum Italia sau Spania. Cel mai recent exemplu este discursul ținut de Băsescu la Roma, în care le explica celor adunați acolo cum că România are nevoie de ei și că-i așteptă acasă în al doilea mandat al domniei sale. Poate ar fi mai bine pentru noi toți ca domnul Băsescu să devină un “președinte al românilor de peste hotare” și să ne lase în pace .