Browsing Tag

boc

Leacul durerii politichie

Guvern Boc remaniat? O glumă proastă și nimic mai mult

2 Septembrie 2010

În ultimele zile s-a tot vehiculat, cu titlul de “zvon”, știrea că o parte din miniștrii guvernului Boc vor fi remaniați. Aseară, după întâlnirea lui Boc cu grupurile parlamentare PDL, zvonul s-a adeverit.

Ce s-a întâmplat aseară a fost un fel de spectacol (cum de altfel e toată “viața politică” românească): Boc s-a dus la parlamentarii al căror șef este cu varianta “demisie și mers în opoziție” sau “remaniere ușoară”, iar parlamentarii portocalii s-au emoționat și au votat  în majoritate pentru varianta remanierii câtorva miniștri. Sunt curios acum să văd care or fi miniștri remaniați, dar am o oarecare bănuială că Boc nu se va atinge de posturile “greilor” Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu… Probabil vor fi înlocuiți niște “independenți”, respectiv niște ministri UDMR pentru a da impresia că ei au fost cei din cauza cărora guvernul nu a “performat”.

După părerea mea, toată treaba asta cu remanierea are un singur scop: menținearea în funcție, cu orice preț, a guvernului Boc (sau mai bine zis, BăseBoc). După moțiunea de cenzură de care au scăpat la mustață și spectrul unei noi moțiuni ce ar putea fi depuse de PSD și PNL, liderilor portocalii, în frunte cu Băsescu, le e clar că trebuie să facă niște manevre pentru a asigura supraviețuirea guvernării lor. Remanierea e soluția cea mai bună la ora actuală (pentru Băsescu și Boc), pentru că:

1. nu implică în nici un fel Parlamentul. Toată manevra se întâmplă între Boc și Băsescu, unul “propune”, celălalt “revocă” și “desemnează”. Structura guvernului rămâne aceeași și schimbările se fac post pe post.

2. e pe placul parlamentarilor nemulțumiților din PDL și reduce astfel numărul posibililor “trădători” în cazul unei eventuale moțiuni

3. mai cumpără niște timp. Cu siguranță se vor găsi destui care să creadă că, după această remaniere, guvernarea se va îmbunătăți.

4. distrage atenția presei și a opiniei publice de la probleme mai importante, cel puțin pentru câteva zile – săptămâni.

După cum spuneam și în titlu, toată povestea e o glumă proastă, și se va solda cel mai probabil cu un guvern Boc 5 (sau 6, 7, 10, cât o fi), aceeași Mărie cu altă pălarie, “tunată” special pentru a supraviețui unei moțiuni de cenzură în următoarele 1-2-3 luni.

Leacul durerii me hate...

Țara lui Papură-Băse Vodă

1 Iulie 2010

Unde dracu’ s-a mai pomenit în lumea asta ca taxele și impozitele să se schimbe în câteva zile, unele din ele chiar peste noapte? Nu se putea așa ceva decât în România, țara lu’ Papură Vodă, pe numele lui din buletin Traian Băsescu.

Vitejii lui Băse, gașca de “competenți” Boc, Vlădescu și compania, au reușit perfomanța de a impune majorarea TVA în 3 (trei) zile: luni au dat ordonanța, joi a intrat în vigoare, iar ieri au reușit să se autodepășească: la ora 23 au anunțat dublarea impozitului auto pentru mașinile cu motoare peste 2000 cmc, dublare care intră în vigoare tot de azi, 1 iulie 2010. Faza tare e că măsura asta cu impozitul auto au băgat-o așa, din top, hoțește. După ce că oricum impozitul auto crește exponențial în funcție de capacitatea motorului (începe de la sume ridicole de gen 50-70 lei pentru un 1.4 și ajunge la 450 la un 2.5), acum au mai găsit o schemă prin care mai bagă mâna în buzunarele celor care oricum plăteau cele mai mari impozite și până acum. Curat socialism științific “dă dreapta”…

Singura măsură care are o logică, din toate cele aberate de Boc la televizor și adoptate în stil heirupist, este cea legată de acea supraimpozitarea aplicată celor care dețin mai multe imobile. Partea logică și corectă este că cei care au mai multe imobile pe care le-au închiriat legal, și plătesc impozitele aferente veniturilor din închirieri, sunt scutiți de această supraimpozitare. Partea proastă e că din nou guvernul a făcut treaba doar pe jumătate: măsura este una temporară (zic ei, dar sunt aproape convins că va deveni permanentă începând cu 2011) și este implementată prost – ca o “taxă de solidaritate”. Ce trebuiau ei să facă, dacă îi ducea capul (ceea ce nu e cazul), era să regândească complet sistemul de impozitare a proprietății și să găsească o soluție acceptabilă atât pentru contribuabil cât și pentru stat.

Singurul lucru pe care-l observ la acest guvern de nici doi bani este că are câteva preocupări majore:

1. cum să facă să nu ii supere pe ăia de la FMI. Ei depind de banii ăia mai tare decăt depinde un narcoman de “doza zilnică”. Dacă nu le intră tranșele sunt mâncați, pentru că nu vor mai fi capabili să plătească salarii și pensii și se vor trezi ca vine lumea peste ei cu furci și coase.

2. cum să facă să mai stoarcă niște bani de la “bogați”. Aici trebuie să vedem puțin ce înțelege guvernul Boc prin noțiunea de “bogați”. După capetele seci ale lui Boc și Vlădescu, “bogații” sunt: întreprinzătorii privați (alintați ca “patroni”, “evazioniști” și “dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare”) și persoanele cu venituri medii (adică ăia care oricum plăteau și până acum grosul taxelor fiind principalii consumatori).

Pe această cale vreau să felicit milioanele de votanți portocalii și să le dau un sfat: în 2012 sa voteze de două, trei ori, nu de alta, dar poate reușim și noi un Parlament 90% PDL, apoi un Boc președinte și un Băsescu prim-ministru care să “facă ce trebuie” și “să trăim bine”!

Later edit: Jegoșii ăștia vor aplica impozituele astea noi retroactiv, adică pe tot anul 2010, nu numai de la 1 iulie încolo. Mai mult decât atât, supraimpozitarea se aplică numai celor care au mai multe imobile dobândite prin cumpărare, nu și celor care au beneficiat de moșteniri…

Leacul durerii politichie

Curtea Consituțională vs. guvernul Boc

25 Iunie 2010

Spre suprinderea mea (și cred a multora), Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională măsura de reducere a pensiilor cu 15%. Domnul profesor de drept constituțional Emil Boc a primit din nou o “lecție” de la Curte, chiar în condițiile în care partidul domniei sale a numit majoritatea judecătorilor de acolo.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Leacul durerii me hate... politichie

Curat echidistanță, monșer!

7 Iunie 2010

Domnul președinte ne-a mai dat ieri încă o mostră de “echidistanță” față de scena politică românească, invitând toată armata de parlamentari portocalii la Snagov pentru a le freca bine ridichea așa, ca de ajun de moțiune de cenzură. Detalii aici.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

Leacul durerii politichie

Lecția de guvernare BăseBoc

19 Mai 2010

Avem următoarele:

– una bucată președinte, Traian Băsescu, reales în 2009

– una bucată imitație ieftină de prim ministru, Emil Boc, demis în 2009 prin moțiune de cenzură și reinstalat în funcție de sus-numitul președinte

– una bucată Parlament în care, teoretic, opoziția (PSD + PNL) e “majoritară” și e împotriva măsurilor pe care Guvernul vrea să le ia.

Cum se guvernează o țară ca asta, mai ales în situația maro în care se află (acord cu FMI, criză economică, etc)? Foarte simplu! Să luam ca exemplu pachetul de măsuri de austeritate de care s-a discutat atât în ultima săptămână:

Etapa 1 – Băsescu discută cu reprezentanții FMI, stabilește conținutul pachetului de măsuri pe care să le ia Guvernul, apoi se afișează la TV și explică poporului cum stă treaba. Pentru a liniști poporul, îi spune că respectivul pachet de măsuri nu va fi pus în aplicare decât dupa ce CES-ul (de care până acum nu auzise mai nimeni) nu își va da binecuvântarea.

Etapa 2 – Reprezentanții guvernului se dau de ceasul morții să explice pe la TV cum că ce-a stabilit președintele cu FMI e singura și cea mai bună soluție ce poate fi luată în situația de față. Opoziția e ca de obicei prinsă cu pantalonii în vine și se bâlbâie, fără să fie în stare să dea o replică corespunzătoare guvernului și, mai rău, fără să convigă pe cineva că ar avea vreo alternativă la cele propuse de președinte și asumate, de voie, de nevoie, de guvern.

Etapa 3 – Se întrunește CES-ul (niște neni care cică îi reprezintă pe guvernanți, pe privați – patronate și pe angajați – sindicatele și care, brusc, se transformă temporar dintr-un organism cu rol consultativ în unul cu rol decizional), discută și nu stabilește nimic. Așa bine e structurat respectivul consiliu încât atunci când i se cere un aviz pozitiv sau negativ asupra oportunității unor măsuri răspunde prin “nici un aviz”. Nici pozitiv, nici negativ. În concluzie, CES-ul este degeaba, bun doar de aruncat praf în ochii “poporului”.

Etapa 4 – Sindicatele se irită, se turează, amenință cu greve și mișcări de stradă și într-un final scot vreo 30 000 de oameni  în Piața Victoriei care cer demisia guvernului. Rezultatele nu întârzie să apară, nici nu s-a făcut bine liniște în piață și deja premierul ne informează că Guvernul se pregătește să trimită la Parlament proiectul de lege prin care își asumă răspunderea pentru pachetul de măsuri de austeritate, exact în forma în care au fost ele anunțate de președinte la televizor.

Etapa 5 – mâță moartă este pasată din curtea Guvernului în cea a Parlamentului, care are două variante: ori adoptă o moțiune de cenzură și dă jos guvernul, ori lasă lucrurile să meargă înainte. Faza cu moțiunea de cenzură au mai facut-o anul trecut, și am văzut cu toții care a fost rezultatul – Guvernul Boc a fost demis, interimatul a fost asigurat de Guvernul Boc până când, într-un final, Guvernul Boc a fost reinvestit în funcție. Eficiență zero.

Și uite așa vedem că, în câteva zile, maxim 2- 3 săptămâni, niște idei debitate de Băsescu la televizor se transformă în lege. Cam așa este guvernată România în anul 2010.

Leacul durerii politichie

Începem să gustăm din plin costul real al împrumutului de la FMI

17 Mai 2010

Salarii și pensii scăzute considerabil, concedieri și inevitabilele majorări de taxe constituie prețul plătit pentru împrumutul făcut de la FMI anul trecut. O fi ieftin? O fi scump?

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

– ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

– am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

– cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…

de tot râsul Leacul durerii

Cugetări de-ale lui Boc…

23 Aprilie 2010

Întrebare: Ce-i mai mic și mai mic și mai mare decât zero?

A: un epsilon bine ales?

B: gradul de inteligență al lui Boc?

Iete la ce-i umbla capul primului ministru, după ce s-o fi lămurit poate (sau nu) cum e treaba cu avioanele, tancurile și norul de cenușă: vrea o “strategie națională pentru trecerea la automobilul electric“. L-a lovit brusc ideea că ar trebui să ne pregătim și noi, în rând cu Uniunea Europeană, sa întâmpinăm cum se cuvine automobilul viitorului.

Sunt aproape convins că domnul Boc are impresia că acum a descoperit roata, și că lumea o să priceapă cât e el de vizionar. Nenea ăsta uită însă câteva aspecte extrem de importante, cum ar fi:

1. Infrastructura rutieră din România – care este și se pare că va rămâne încă mult și bine undeva prin epoca de piatră (comparativ cu ce e în restul UE). Noi nu avem acum autostrăzi, drumurile sunt cum sunt, poți merge zeci de kilometri fără a întâlni o benzinărie sau un WC, dar lui Boc îi trebuie să creeze puncte de alimentare cu curent pentru mașini electrice. Din modul în care guvernanții noștri tratează problema infrastructurii rutiere nu pot spune decât că aplică o strategie națională pentru trecerea la automobilele capabile să leviteze.

2. Nu știu cine i-a băgat în cap domnului Boc ideea că automobilul electric este viitorul. La momentul de față toți marii producători analizează alternative, încearcă să perfecționeze hibridele, încearcă să folosească combustibili alternativi (etanol, hidrogen, etc). În plus, domnul Boc uită că, în România anului 2010, pentru foarte mulți cetățeni automobilul este un lux pe care nu și-l prea pot permite. Poate ar fi mai bine ca domnia sa să-și bată puțin capul cu chestiuni de genul cum să facă să crească nivelul de trai în România în timpul mandatului său și mai puțin cu cu idei cu aplicabilitate în următorii 10-20 de ani.

3. O altă aberație debitată de domnul Boc (pe care probabil a împrumutat-o de la vre-un grup de ecologiști cu creierele spălate) este aceea că automobilele electrice prezintă avantajul reducerii poluării. Nenea Boc (și alții) confundă două concepte diferite: autovehicul nepoluant sau autovehicul cu emisii zero. Cu tehnologia de azi și probabil pentru mulți ani de acum înainte (asta dacă nu apar ceva soluții revoluționare), automobilul electric nu este nimic mai mult decât un vehicul cu emisii zero. Prețul plătit (d.p.d.v al poluării) pentru acele emisii zero este însă unul destul de mare, având în vedere faptul că bateriile, componente esențiale ale acestora, sunt făcute din materiale extrem de poluante (metale grele, acizi, etc) iar procesul de producție al acestora este unul foarte mare consumator de energie (și nu de puține ori unul foarte poluant). Nu în ultimul rând, curentul electric nu este în mod obligatoriu un combustibil nepoluant atât timp cât cea mai mare parte a producției se face pe baza combustibililor fosili.

Revenind la domnul Boc, singura concluzie pe care o putem trage e că domnia sa a greștit un pic planeta pe care trăiește, cred că e din altă lume și a ajuns pe la noi dintr-o greșeală.

Leacul durerii politichie

Numai “succesuri” pe toată linia!

12 Februarie 2010

Insititutul Național de Statistică a făcut publice primele date oficiale privind evoluția economică a României în anulde grație 2009, sub conducerea capabilă a diverselor guverne ale lui Boc (de fapt ale lui Băsescu). Rezultatele le vedeți pe HotNews sau direct la INS.

Foarte pe scurt, datele publicate de INS dărâmă complet mitul trâmbițat de Băsescu și alte personaje “responsabile” și “informate” cum că România ar fi ieșit deja din recesiune în ultimul trimestru al lui 2009 și că etapa cea mai dificilă a crizei economice ar fi trecut. Datele publicate (7.1% scădere a PIB, inflație în creștere) confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că în continuare ne ducem la vale.

Faza cea mai tare, care ne demonstrează clar unde suntem și pe cine avem la guvernare, este că statisticile astea nu interesează pe nimeni din cei care au fost puși să se “lupte cu criza”. Nu l-am auzit nici pe primul ministru, nici pe ministrul de finanțe, nici pe guvernatorul BNR și nici pe Băsescu să scoată vreo vorbuliță despre datele astea versus declarațiile lor sforăitoare și debordând de optimism de nici 2 luni în urmă. Toți nenii ăștia ne-au împuiat capul prin noiembrie-decembrie 2009 cum că greul a trecut, că am început să ne redresăm și că uite, guvernul și-a făcut treaba și ne-a trecut peste perioada de criză.

Partea cea mai proastă e că, dacă ne raportăm la restul țărilor din UE (unele lovite de criză mai rău decât România), observăm că mai toate au reușit să îndeplinească predicțiile analiștilor și să înregistreze mici creșteri în ultimul trimestru al lui 2009. România a reușit din nou să se facă de baftă și să aibă rezultate complet diferite față de estimări. Problema cea mai gravă este că am reușit din nou să demonstrăm că nici un fel de previziuni “oficiale” legate de evoluția economiei românești nu pot fi luate în serios, și că de fapt economia noastră este una haotică și, implicit, extrem de instabilă.

Faptul că datele reale contrazic previziunile în mod repetat dau un semnal clar și cât se poate de negativ atât creditorilor României dar mai ales posibililor investitori – riscurile de a băga bani aici sunt mari. Sunt aproape convins că în viitorul apropiat ne vom trezi brusc că ba se anulează niște proiecte de investiții, ba că băncile își scot mai scot ceva bani din țară, ba că noile credite pe care Romania le va contracta vor veni cu dobânzi mai mari.

Cine-i de vină pentru toată bulibășeala asta? Aud? În orice țară normală, de vină pentru asemenea situații este în Guvernul, și în special primul ministru, ministrul de finanțe și cei de pe la economie, transporturi, munca, etc. în cazul nostru situația e mai specială, deoarece guvernul in 2009 nu a făcut nimic de capul lui, ci a funcționat ca o extensie a președintelui. Nu pot să nu-mi aduc aminte de declarațiile lui Băsescu, făcute la începutul lui 2009, în care susținea sus și tare că nu e treaba Guvernului de a scoate țara din criză, ci e treaba Uniunii Europene. Adică daca ne scot ăia din rahat, bine, dacă nu, oricum n-aveam nici o șansă de capul nostru deci n-are rost să ne agităm.

Dată fiind situația, îmi permit să acord câteva “premii”:

1. marele premiu “minicinosul ordinar” al anului se acordă președintelui Băsescu, pentru felul în care ne informa în campania electorală că deja am ieșit din recesiune și că planul lui anticriză a reușit.

2. premiul I “prostul satului” se acordă primului ministru Boc, pentru felul în care a funcționat ca trompetă a președintelui și performanța de a fi fost trimis la gunoi de Parlament și apoi adunat de-acolo și reinstalat în funcție

3. premiul II “cel mai incompetent dintre incompetenți” și-l împart miniștrii Pogea și Vlădescu, pentru eficiența cu care au reușit să-i distrugă și pe cei care mai mișcau ceva în economia reală (a se citi IMM-uri)

4. premiul III “speculantul anului” se acordă guvernatorului BNR Mugur Isărescu, pentru abilitatea cu care s-a jucat cu cursul euro în așa fel încât să facă pe plac puterii (vezi evoluția cursului din ultimele 4-5 luni)

politichie

Hai că se poate, băieți parlamentari!

12 Octombrie 2009

Din câte înțeleg eu de-aici, Curtea Constituțională i-a mai dat una peste botic lui Boc, în sensul că a respins sesizarea PDL ce viza neconstituționalitatea moțiunii de cenzură inițiată de PNL și UDMR în Parlament. Încă un mic efort mâine și s-ar putea ca să spunem în sfârșit “adio și n-am cuvinte” guvernului actual de portocalii crăcănați fiecare pe câte două fotolii ministeriale.

În orice caz, sunt profund impresionat de încrâncenarea cu care Boc și gașca (în frunte cu Băsescu) se agață de putere – chiar și în situația în care deja au primit semnale clare că ar trebui să-și ia catrafusele de la palatul Victoria ei continuă să încerce toate manevrele și mișmașurile posibile pentru a se păstra la ciolan. Miza e într-adevăr una crucială, vin alegerile pentru președinte, alegeri care vor fi organizate de guvernul care va fi atunci în funcție.

Sunt tare curios să văd ce-o să se întâmple de-acum încolo, dar variantele pe care le văd eu sunt:

– ori pică guvernul (ceea ce sincer mi-aș dori, cu toate implicațiile negative pe care instabilitatea politică – de data aceasta dovedită – le va avea) și începe Băsescu iar să ne explice: “uite, eu am vrut să fac, hoții ăștia din Parlament iar nu m-au lăsat”

– ori supraviețuiește guvernul (ceea ce e foarte posibil, depinde cât de mari vor fi pretențiile celor care vor vota împotriva moțiunii și cât de disperat este PDL-ul), caz în care Băsescu ne va explica frumos cum de el “s-a luptat din tot sufletul pentru a asigura stabilitatea guvernamentală și a nu arunca țara în criză politică, așa cum au vrut să o arunce Geoană și cu Antonescu”

Din nou cred că avem o situație de tip “win-win” pentru Băsescu (asemănătoare cu cea creată de propunerea de referendum pentru adoptarea sistemului de parlament unicameral). Diferența este că, dacă la povestea cu referendumul Băsescu nu avea nimic de pierdut pe nici un plan, acum riscurile sunt mult mai mari: chiar dacă plecarea guvernului Boc îi va da pe de o parte un subiect de campanie dolofan (alianța secretă și infamă PSD-PNL care vrea să-l asasineze pe el, cavalerul dreptății, posibilitatea de a se plânge că a fost furat la alegeri, etc), pe de cealaltă parte va pierde din imaginea omului care ar conduce tot cu o mână de fier (imagine pentru care mulți l-au votat în 2004).

Speranța mea este ca mâine, Parlamentul României să trimită guvernul Boc II acolo unde-i este locul, și anume la groapa de gunoi a istoriei.

Later edit:

Deci da, s-a putut!

de tot râsul politichie

Circ maxim

30 Septembrie 2009

Începutul acestei săptămâni poate fi cu siguranță calificat drept un nou maxim al circului pe care îl reprezintă politica noastră de zi cu zi. Am impresia că oamenii ăia, care cică ne guvernează pe noi în baza “Parteneriatului pentru România”, pentru a ne “scoate din criză”, sunt de-a dreptul bătuți în cap.

Mai întâi s-a trezit Boc să propună revocarea ministrului de interne bazându-se pe următoarele motive: ba că nu știu ce ar fi zis despre o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale, ba că performanțele ministerului sunt atât de slabe încât se recomandă o remaniere, ba că are el un rezultat al unui sondaj de opinie care demonstrează că x% din români nu se simt în siguranță atunci când ies pe stradă. Fără să-i iau apărarea lui Nica pot spune că motivele enunțate de Boc, chiar dacă sunt reale, nu sunt suficiente pentru a-l zbura pe respectivul ministru din funcție. Modul în care a pus Boc problema este următorul “Guvernul funcționează ireproșabil, singura uscătură este Nica, drept urmare am decis sa-l zbor de acolo”.

După această demonstrație de forță a lui Boc s-au turat pesedeii, care au anunțat belicoși că dacă Nica e remaniat, ei rup alianță și pleacă de la guvernare. Cu alte cuvinte, PSD-ul a refuzat să înghită gălușca pregătită de portocalii, și treaba s-a împuțit și a primit numele de “criză politică”.

Odată amorsată bomba numită “criză politică” a ieșit la rampă și personajul care n-ar putea să rateze niciodată o asemenea ocazie, prezidentul Băsescu. În calitatea lui de “mediator”, președintele mai întâi i-a “pus la punct” pe șefii celor două partide, iar apoi, după ce terenul era pregătit, a venit cu două propuneri de soluție salvatoare: ori ministru independent, ori ministru de la opoziție. Faza tare însă este că, după toate regulile stabilite în protocolul coaliției, ministerul de interne revenea PSD-ului, ceea ce înseamnă că ambele soluții prezidențiale înseamnă orice în afara respectării respectivului protocol.

Întrebarea care se pune acum e una logică: cine are de câștigat și cine are de pierdut în urma acestei tevaturi? S-o luăm metodic, și să vedem cine pierde:

1. cel mai tare pierd pesedeii, în frunte cu Mircea Geoană (care mai e și candidat la președenție), care au reușit sa demonstreze cât de tare se știu ține cu dinții de putere. Contrar tuturor declarațiilor și argumentelor, lipsa unui răspuns ferm și rapid la cea mai recentă provocare venită din partea lui Boc și a PDL-ului nu poate fi interpretată decât ca o disperare de a rămâne pe partea cărnoasă a ciolanului

2. pierde Boc, deoarece este pentru prima dată (cred) în istoria de dupa ’90 când o propunere de revocare a unui ministru este adresată de un premier președinteului iar acesta refuză să îi dea curs. La Boc oricum nu contează chestii de gen imagine, demnitate, etc., deoarece el deja are pentru toată lumea o imagine clară: ajutor de băgător de seamă și trompetă a lui Băsescu.

3. pierd toți contracandidații lui Băsescu deoarece președintele în funcție atrage toată atenția asupra sa în calitate de “salvator de situație”.

4. pierde toată România deoarece membrii Guvernului (și elementele de decizie din conducerea coaliției de guvernare) se țigănesc pe un post în loc să-și vadă de treaba pentru care sunt puși acolo.

De câștigat cred că e evident, singurul care căștigă ceva din toată chestiunea este Băsescu. Chiar dacă se vor găsi unii care să bănuiască faptul că toată afacerea este regizată de la Cotroceni (și că de fapt Boc execută ordinele președintelui), se vor găsi și mai mulți care să aprecieze “responsabilitatea” și “preocuparea” pentru aplanarea conflictului de care Băsescu dă dovadă.

Una peste alta, părerea mea în legătură cu tot scandalul ăsta e că totul e un mare circ, care nu are nici o legătură cu vreun motiv real, și este pun în scenă exclusiv cu scopul de a “întreține” electoratul și de a-i fabrica o imagine de “sfânt” lui Băsescu.