hash.ro - ITistu’ de dreapta

Insititutul Național de Statistică a făcut publice primele date oficiale privind evoluția economică a României în anulde grație 2009, sub conducerea capabilă a diverselor guverne ale lui Boc (de fapt ale lui Băsescu). Rezultatele le vedeți pe HotNews sau direct la INS.

Foarte pe scurt, datele publicate de INS dărâmă complet mitul trâmbițat de Băsescu și alte personaje “responsabile” și “informate” cum că România ar fi ieșit deja din recesiune în ultimul trimestru al lui 2009 și că etapa cea mai dificilă a crizei economice ar fi trecut. Datele publicate (7.1% scădere a PIB, inflație în creștere) confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că în continuare ne ducem la vale.

Faza cea mai tare, care ne demonstrează clar unde suntem și pe cine avem la guvernare, este că statisticile astea nu interesează pe nimeni din cei care au fost puși să se “lupte cu criza”. Nu l-am auzit nici pe primul ministru, nici pe ministrul de finanțe, nici pe guvernatorul BNR și nici pe Băsescu să scoată vreo vorbuliță despre datele astea versus declarațiile lor sforăitoare și debordând de optimism de nici 2 luni în urmă. Toți nenii ăștia ne-au împuiat capul prin noiembrie-decembrie 2009 cum că greul a trecut, că am început să ne redresăm și că uite, guvernul și-a făcut treaba și ne-a trecut peste perioada de criză.

Partea cea mai proastă e că, dacă ne raportăm la restul țărilor din UE (unele lovite de criză mai rău decât România), observăm că mai toate au reușit să îndeplinească predicțiile analiștilor și să înregistreze mici creșteri în ultimul trimestru al lui 2009. România a reușit din nou să se facă de baftă și să aibă rezultate complet diferite față de estimări. Problema cea mai gravă este că am reușit din nou să demonstrăm că nici un fel de previziuni “oficiale” legate de evoluția economiei românești nu pot fi luate în serios, și că de fapt economia noastră este una haotică și, implicit, extrem de instabilă.

Faptul că datele reale contrazic previziunile în mod repetat dau un semnal clar și cât se poate de negativ atât creditorilor României dar mai ales posibililor investitori – riscurile de a băga bani aici sunt mari. Sunt aproape convins că în viitorul apropiat ne vom trezi brusc că ba se anulează niște proiecte de investiții, ba că băncile își scot mai scot ceva bani din țară, ba că noile credite pe care Romania le va contracta vor veni cu dobânzi mai mari.

Cine-i de vină pentru toată bulibășeala asta? Aud? În orice țară normală, de vină pentru asemenea situații este în Guvernul, și în special primul ministru, ministrul de finanțe și cei de pe la economie, transporturi, munca, etc. în cazul nostru situația e mai specială, deoarece guvernul in 2009 nu a făcut nimic de capul lui, ci a funcționat ca o extensie a președintelui. Nu pot să nu-mi aduc aminte de declarațiile lui Băsescu, făcute la începutul lui 2009, în care susținea sus și tare că nu e treaba Guvernului de a scoate țara din criză, ci e treaba Uniunii Europene. Adică daca ne scot ăia din rahat, bine, dacă nu, oricum n-aveam nici o șansă de capul nostru deci n-are rost să ne agităm.

Dată fiind situația, îmi permit să acord câteva “premii”:

1. marele premiu “minicinosul ordinar” al anului se acordă președintelui Băsescu, pentru felul în care ne informa în campania electorală că deja am ieșit din recesiune și că planul lui anticriză a reușit.

2. premiul I “prostul satului” se acordă primului ministru Boc, pentru felul în care a funcționat ca trompetă a președintelui și performanța de a fi fost trimis la gunoi de Parlament și apoi adunat de-acolo și reinstalat în funcție

3. premiul II “cel mai incompetent dintre incompetenți” și-l împart miniștrii Pogea și Vlădescu, pentru eficiența cu care au reușit să-i distrugă și pe cei care mai mișcau ceva în economia reală (a se citi IMM-uri)

4. premiul III “speculantul anului” se acordă guvernatorului BNR Mugur Isărescu, pentru abilitatea cu care s-a jucat cu cursul euro în așa fel încât să facă pe plac puterii (vezi evoluția cursului din ultimele 4-5 luni)

Din câte înțeleg eu de-aici, Curtea Constituțională i-a mai dat una peste botic lui Boc, în sensul că a respins sesizarea PDL ce viza neconstituționalitatea moțiunii de cenzură inițiată de PNL și UDMR în Parlament. Încă un mic efort mâine și s-ar putea ca să spunem în sfârșit “adio și n-am cuvinte” guvernului actual de portocalii crăcănați fiecare pe câte două fotolii ministeriale.

În orice caz, sunt profund impresionat de încrâncenarea cu care Boc și gașca (în frunte cu Băsescu) se agață de putere – chiar și în situația în care deja au primit semnale clare că ar trebui să-și ia catrafusele de la palatul Victoria ei continuă să încerce toate manevrele și mișmașurile posibile pentru a se păstra la ciolan. Miza e într-adevăr una crucială, vin alegerile pentru președinte, alegeri care vor fi organizate de guvernul care va fi atunci în funcție.

Sunt tare curios să văd ce-o să se întâmple de-acum încolo, dar variantele pe care le văd eu sunt:

- ori pică guvernul (ceea ce sincer mi-aș dori, cu toate implicațiile negative pe care instabilitatea politică – de data aceasta dovedită – le va avea) și începe Băsescu iar să ne explice: “uite, eu am vrut să fac, hoții ăștia din Parlament iar nu m-au lăsat”

- ori supraviețuiește guvernul (ceea ce e foarte posibil, depinde cât de mari vor fi pretențiile celor care vor vota împotriva moțiunii și cât de disperat este PDL-ul), caz în care Băsescu ne va explica frumos cum de el “s-a luptat din tot sufletul pentru a asigura stabilitatea guvernamentală și a nu arunca țara în criză politică, așa cum au vrut să o arunce Geoană și cu Antonescu”

Din nou cred că avem o situație de tip “win-win” pentru Băsescu (asemănătoare cu cea creată de propunerea de referendum pentru adoptarea sistemului de parlament unicameral). Diferența este că, dacă la povestea cu referendumul Băsescu nu avea nimic de pierdut pe nici un plan, acum riscurile sunt mult mai mari: chiar dacă plecarea guvernului Boc îi va da pe de o parte un subiect de campanie dolofan (alianța secretă și infamă PSD-PNL care vrea să-l asasineze pe el, cavalerul dreptății, posibilitatea de a se plânge că a fost furat la alegeri, etc), pe de cealaltă parte va pierde din imaginea omului care ar conduce tot cu o mână de fier (imagine pentru care mulți l-au votat în 2004).

Speranța mea este ca mâine, Parlamentul României să trimită guvernul Boc II acolo unde-i este locul, și anume la groapa de gunoi a istoriei.

Later edit:

Deci da, s-a putut!

Începutul acestei săptămâni poate fi cu siguranță calificat drept un nou maxim al circului pe care îl reprezintă politica noastră de zi cu zi. Am impresia că oamenii ăia, care cică ne guvernează pe noi în baza “Parteneriatului pentru România”, pentru a ne “scoate din criză”, sunt de-a dreptul bătuți în cap.

Mai întâi s-a trezit Boc să propună revocarea ministrului de interne bazându-se pe următoarele motive: ba că nu știu ce ar fi zis despre o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale, ba că performanțele ministerului sunt atât de slabe încât se recomandă o remaniere, ba că are el un rezultat al unui sondaj de opinie care demonstrează că x% din români nu se simt în siguranță atunci când ies pe stradă. Fără să-i iau apărarea lui Nica pot spune că motivele enunțate de Boc, chiar dacă sunt reale, nu sunt suficiente pentru a-l zbura pe respectivul ministru din funcție. Modul în care a pus Boc problema este următorul “Guvernul funcționează ireproșabil, singura uscătură este Nica, drept urmare am decis sa-l zbor de acolo”.

După această demonstrație de forță a lui Boc s-au turat pesedeii, care au anunțat belicoși că dacă Nica e remaniat, ei rup alianță și pleacă de la guvernare. Cu alte cuvinte, PSD-ul a refuzat să înghită gălușca pregătită de portocalii, și treaba s-a împuțit și a primit numele de “criză politică”.

Odată amorsată bomba numită “criză politică” a ieșit la rampă și personajul care n-ar putea să rateze niciodată o asemenea ocazie, prezidentul Băsescu. În calitatea lui de “mediator”, președintele mai întâi i-a “pus la punct” pe șefii celor două partide, iar apoi, după ce terenul era pregătit, a venit cu două propuneri de soluție salvatoare: ori ministru independent, ori ministru de la opoziție. Faza tare însă este că, după toate regulile stabilite în protocolul coaliției, ministerul de interne revenea PSD-ului, ceea ce înseamnă că ambele soluții prezidențiale înseamnă orice în afara respectării respectivului protocol.

Întrebarea care se pune acum e una logică: cine are de câștigat și cine are de pierdut în urma acestei tevaturi? S-o luăm metodic, și să vedem cine pierde:

1. cel mai tare pierd pesedeii, în frunte cu Mircea Geoană (care mai e și candidat la președenție), care au reușit sa demonstreze cât de tare se știu ține cu dinții de putere. Contrar tuturor declarațiilor și argumentelor, lipsa unui răspuns ferm și rapid la cea mai recentă provocare venită din partea lui Boc și a PDL-ului nu poate fi interpretată decât ca o disperare de a rămâne pe partea cărnoasă a ciolanului

2. pierde Boc, deoarece este pentru prima dată (cred) în istoria de dupa ‘90 când o propunere de revocare a unui ministru este adresată de un premier președinteului iar acesta refuză să îi dea curs. La Boc oricum nu contează chestii de gen imagine, demnitate, etc., deoarece el deja are pentru toată lumea o imagine clară: ajutor de băgător de seamă și trompetă a lui Băsescu.

3. pierd toți contracandidații lui Băsescu deoarece președintele în funcție atrage toată atenția asupra sa în calitate de “salvator de situație”.

4. pierde toată România deoarece membrii Guvernului (și elementele de decizie din conducerea coaliției de guvernare) se țigănesc pe un post în loc să-și vadă de treaba pentru care sunt puși acolo.

De câștigat cred că e evident, singurul care căștigă ceva din toată chestiunea este Băsescu. Chiar dacă se vor găsi unii care să bănuiască faptul că toată afacerea este regizată de la Cotroceni (și că de fapt Boc execută ordinele președintelui), se vor găsi și mai mulți care să aprecieze “responsabilitatea” și “preocuparea” pentru aplanarea conflictului de care Băsescu dă dovadă.

Una peste alta, părerea mea în legătură cu tot scandalul ăsta e că totul e un mare circ, care nu are nici o legătură cu vreun motiv real, și este pun în scenă exclusiv cu scopul de a “întreține” electoratul și de a-i fabrica o imagine de “sfânt” lui Băsescu.

În ultimele zile se pare că sindicatele bugetarilor sunt din ce în ce mai aproape de a pune în scenă o mândrețe de grevă generală. Primul pas a fost făcut deja, prin constituirea (cel puțin la nivel declarativ), a unei Alianțe a sindicatelor bugetarilor, alianță care reprezintă aproximativ 800 000 de membri de sindicat. Ca fapt divers și pentru a înțelege puțin mai bine ordinul de mărime, cel mai mare partid din România, PSD-ul, numără cam tot atâția membri.

Motivul nemulțumirii sindicaliștilor este mult trâmbițata lege unică a salarizării în sectorul bugetar, lege care ar fi trebuit să rezolve odată și pentru totdeauna problemele cu care sectorul bugetar se confruntă – cele mai grave dintre ele fiind grila de salarizare considerată de toată lumea inechitabilă și sporurile. Dintre scopurile acestei legi, printre cele mai importante ar fi trebuit sa fie eliminarea unor privilegii aberante de care un număr mic de bugetari se bucurau, limitarea unor sporuri și actualizarea grilei de salarizare în sensul de a implementa un sistem cât se poate de echitabil. În practică asta se traduce în principal prin suprimarea unor drepturi pentru unele categorii de bugetari și acordarea de drepturi noi pentru categoriile până acum defavorizate.

Totul sună bine și frumos la nivel de teorie, facem o lege, stabilim niște coeficienți pe care toată lumea trebuie să-i accepte, eliminăm sporurile și privilegiile nejustificate și gata. Cât timp s-a discutat la nivel de principii, toată lumea, inclusiv sindicatele bugetarilor, s-a întrecut în a susține proiectul. Nu știu cum se face însă de toată chestia asta cu legea unică de salarizare a fost interpretată de absolut toți bugetarii ca o nouă ocazie de măriri de salarii. Absolut toată lumea afectată a considerat că de, dacă tot se dă o nouă lege, asta automat trebuie să însemne că li se și dă ceva în plus. Toți au uitat un lucru esențial, că legea asta trebuie să dea o noua formula de împărțire a acelorași bani (dacă nu chiar mai puțini) care erau și până acum.

Ei bine, în momentul în care s-a ajuns la discuțiile legate de coeficienți, s-a dezlănțuit iadul și toată lumea e nemultumită: profesorii susțin că din nou vor rămâne cei mai defavorizați din sistem, medicii și asistentele la fel și lista poate continua. Guvernul a făcut o încercare palidă de a-i dezbina pe bugetari, în sensul în care a încercat să propună ca numai salariile foarte mici să crească, iar cele medii și mari să stea pe loc, dar rezultatul acestei tentative a fost numai de a-i convinge pe sindicaliști de cât de slabă e poziția Guvernului în fața lor. Rezultatul îl vedem cu toții, în sensul că sindicatele au decis să facă corp comun și să refuze orice compromis.

Acum vine partea ce mai amuzantă din toată treaba, și revin la întrebarea din titlu: cu cine se luptă de fapt sindicatele bugetare? Păi se luptă cu administrația centrală, care la rândul ei face parte exact din același sistem bugetar. Toate deciziile care s-au luat și care se iau în continuare vin din interiorul unor ministere, agenții și alte structuri ale statului, structuri populate în majoritate de bugetari (cei drept, de bugetarii “de lux”). Chiar și legea asta pe care se ceartă nu este una elaborată de Parlament, ci de oameni (bugetari la rândul lor) din ministerul finanțelor și cel al muncii. În concluzie cred că am putea numi această mișcare sindicală un fel de Răscoala Bugetarilor de Rând împotriva Bugetarilor de Lux

Lăsând gluma la o parte, problema gravă pe care nici un sindicalist nemulțumit nu vrea sa o discute este că fondurile alocate salarizării în sistemul bugetar sunt deja supradimensionate, și ele trebuie REDUSE. În plus, performanța și eficiența sistemului sunt inacceptabil de slabe, iar motivul principal al lipsei de eficiență și de performanță este managementul prost, și nu salariile mici. Iar problema managementului ține de bucataria internă a sistemului bugetar, nu de o lege dată de Parlament sau de un set de coeficienți de salarizare.

Oricât ar zbiera sindicatele, soluția salvatoare nu o reprezintă pomparea și mai multor bani într-un sistem supradimensionat și prost administrat, ori din câte înțeleg eu exact asta se dorește de către această Alianță: nici o disponibilizare și salarii mai mari.

A venit toamna, s-a întors lumea de prin concedii și, foarte important, se apropie alegerile prezidențiale. Cică turu’ unu’ s-ar fi stabilit pentru 22 noiembrie, ceea ce înseamnă că Băselul și gașca de lachei portocalii mai au la dispoziție mai puțin de trei luni pentru a ne convinge ce treabă minunată știu să facă atunci când sunt la conducerea țării.

Ce poți face în două-trei luni ca să convingi alegătorii să voteze Băsescu? Dai legi, nenică, legi de-alea grele, cum ar fi cea care ar trebui să reformeze (pentru a mia oară) învățământul sau cea cu salariile bugetarilor. Evident, fiind voba de niște legi extrem de importante, care vor afecta direct milioane de oameni, nu se merită să le mai treci prin Parlament, că oricum aia e o instituție de doi lei. Ce rost are să mai dezbată câteva sute de indivizi, ajunși acolo doar pentru că i-a ales prostimea, niște texte de lege? N-are nici un rost, e pură pierdere de vreme, că doar treaba-i oablă: pe partea de învățământ s-a semnat un “pact” (l-a semnat și Băsescu, deci clar e bun) iar pe partea de bugetari avem un acord cu FMI care ne obligă să dăm respectiva lege. Parlamentul e în plus în toată ecuația asta.

Nu cred că merită nici măcar să ne batem capul cu ce au băgat Boc și compania în respectivele legi pentru care vor să-și “asume răspunderea”, pentru că sunt convins că textele respective nu vor ajunge veci pururi să fie puse în aplicare în forma în care sunt propuse azi. Indivizii ăștia nu sunt în stare să facă o predicție despre ce-o să se întâmple peste două ore, nu sunt în să înțeleagă ce naiba s-a întâmplat cu economia anul ăsta, dar vor să dea legi care să înceapă să producă efecte peste vreo doi-trei ani. Mi-e foarte clar că legile astea două se dau acum doar așa, “să fie”, să nu zică lumea că ei stau degeaba și nu fac nimic. Mai mult, a naibii coincidentă, se pare că legile trebuie să fie adoptate, indiferent cum, înainte de alegerile prezidențiale, pentru ca Băsescu să poată să le bifeze la capitolul “realizări”. Parcă îl și văd într-o confruntare cu vreun contracandidat, cum va spune “uite domnule, eu (guvernul meu) am facut reformă în învățământ și sectorul bugetar. Dumneavoastră cu ce vă puteți lăuda?”

Ah, să nu uit, printre legi date pe genunchi se pare că Boc și gașca mai au o ocupație amuzantă, joaca de-a datul PSD-ului afară de la guvernare. Ma mir că trupa lui Iliescu acceptă tratamentul ăsta din partea portocaliilor, se pare că foamea-i mare și înghit orice doar să rămână pe partea cărnoasă a ciolanului.

De când au ajuns la putere membrii cabinetului Boc, atât ei cât și restul de reprezentanți ai autorităților (în frunte cu Băsescu) se lamentează la televizor că situația e nașpa și nu au bani și lansează apel după apel la “solidaritate socială”.

Ia să vedem ce înseamnă această “solidaritate socială” a lui Pogea și Boc:

1. firmele private să-și plătească atât datoriile față de stat cât și față de angajați

2. persoanele fizice să-și plătească taxele și impozitele la timp

3. cei care au de primit bani de la stat să se mai rabde și să accepte întârzieri și plăți parțiale

Cu alte cuvinte, toată lumea ar trebui să “strângă cureaua” pentru “binele țării”.

În numele acestei “solidarități sociale”, guvernul Boc a introdus impozitul forfetar, a limitat deductibilitatea TVA, a băgat acum acest sistem de coplată a serviciilor medicale și numai bunul Dumnezeu mai știe ce biruri va mai pune. Tot în numele acestei “solidarități sociale” unii angajați din sistemul de stat (de ex. CFR) nu își primesc salariile la timp (vezi greva spontană de ieri).

În tot acest timp ce face Pogea? Apare la televizor și ne explică frumos că angajații ministerului pe care îl conduce au prevăzut în buget 13 milioane de euro fonduri pentru primele de vacanță (aprox 400 euro/angajat), și ne mai spune că suma este una mică, și că e un drept al salariaților (negociat cu sindicatele) drept urmare nu se poate face nimic – banii ăia trebuie dați și gata, nu se poate pune problema suspendării acelei prime. Mai mult, ne spune că oricum nu numai angajații care țin de ministerul de finanțe beneficiază de aceste privilegii, ci cam toate categoriile de bugetari.

Din toată chestia asta eu nu pot înțelege decât un singur lucru, solidaritatea socială se cere numai din partea firmelor și persoanelor private, altele decât cele din sectorul bugetar. Cei care lucrează în mediul privat trebuie să accepte reduceri de salarii, trebuie să accepte să fie dați afară, firmele trebuie să plătească taxe mai mari, toate în numele acestei “solidarități”, în timp ce pe sectorul bugetar nu se poate pune problema nici măcar de reducere a unor privilegii. Să fie foarte clar, în ziua de azi, când mai toată lumea din mediul privat se chinuie să supraviețuiască, acordarea de prime de vacanță de milioane de euro unor angajati la stat este un privilegiu, și în nici un caz nu poate fi considerat un simplu “drept”.

În concluzie, ceea ce Boc și Pogea numesc “solidaritate socială” este de fapt un jaf la drumul mare și demonstrează încă odată calitatea morală și profesională a indivizilor care au ajuns să ne conducă. Le mulțumesc pe această cale în primul rând tuturor celor care au votat PSD și PDL și în al doilea rând celor care stau liniștiți acasă și spun că pe ei nu-i interesează.

Am impresia că mare parte din liderii PD-L, cocoțați în funcții de înaltă demnitate în statul român, sunt afectați de sindromul din titlu. “Victoria” înregistrată în alegerile europarlamentare se pare că le-a alimentat și mai tare resursele deloc neglijabile de tupeu, infatuare și nesimțire.

De la anunțarea exit-poll-urilor care plasau PD-L-ul pe un victorios loc 2, trompetele obișnuite ale partidului (Boc, Udrea, Videanu) au ieșit la atac. În sprijinul lor a ieșit la înaintare și ministresa de la tineret, Monica Iacob Ridzi, care s-a erijat în apărătoarea neînfricată a fiicei marelui cârmaci, “independenta” EBA. Din lista aroganțelor și nesimțirilor iluștrilor lideri portocalii amintim:

1. una bucata prim ministru care înjură una bucată jurnalist

2. una bucată ministresă la tineret care refuză să spună altceva decât lecția învățată de-acasă

3. una bucată președinte portocaliu, care alături de fiica cea independentă și cei mai de soi candidați pedeliști a tras un mic chef în seara alegerilor, chef de la care nu putea lipsi și o tanti vicepreședinte a Biroului Electoral Central care în acea seară se presupune că avea de supervizat desfășurarea alegerilor.

Domnii și doamnele aceastea, care prin 2004 înfierau aroganța lui Năstase și a baronilor pesdiști iar apoi nu pregetau cu criticile la adresa guvernului din care au făcut parte, uită câteva lucruri esențiale:

1. însăși prezența lor acolo arată cât de adânc în budă este România. Domniile lor reprezinta mediocritatea dublată de slugărnicie și nu pot decât să savureze poziția în care au ajuns datorită în principal incapacității competitorilor lor serioși (PSD și PNL)

2. mandatul și puterea trece, prostia rămâne

3. în cele 6 luni de când sunt la putere nu au reușit să demonstreze că ar fi capabili de nimic constructiv. Vorbă multă, circ cât încape dar nici un fel de rezultat.

Liderii PD-L ne arată un singur lucru, și anume că mult timp le-au curs balele după putere iar acum vor să se bucure din plin de ea, zi de zi, oră de oră.

Povestea începe frumos, prin toamna lui 2008, în plină campanie electorală: niște partide, pe numele lor PD-L și PSD, se băteau cu cărămida-n piept că au soluția magică pentru ieșire din criză, că guvernarea liberală are bani și nu vrea să dea la “bieții dascăli” majorarea de 50% pe care au votat-o toți în Parlament, că dacă o să vină ei la putere o să înceapă să curgă laptele și mierea în România. Poporul, credul, i-a votat în proporție egală (cam 33%) iar marele Băse i-a adunat într-o coaliție ultramajoritară construită cu un singur scop declarat, acela de a ne ușura noua viața în timpul crizei economice.

Așa s-a deschis un lanț al slăbiciunilor, cu promisiunile de campanie, transformate apoi în “parteneriat pentru România” și în program de guvernare. Au mai trecut ceva luni, dar noua putere nu s-a lămurit care-i treaba de fapt, și a continuat să susțină cu tupeu că ei garantează că vor da ce-au promis în campanie. În același scop ne-am dotat și cu “centura de siguranță” a împrumutului FMI+CE, ca să stăm liniștiți că BNR are rezerve suficiente pentru a susține piață financiară și cursul valutar și să ne putem concentra la “rezolvarea problemelor țării”.

Ei bine, până la urmă și la coadă se pare că guvernul Boc a cam ajuns la fundul sacului și n-a mai putut amâna la nesfârșit adoptarea unor măsuri legate de promisiunile din campanie (respectiv majorările salariale pe sectorul bugetar) și, prin ordonanță de urgență, a luat decizia ca toate salariile bugetarilor să fie înghețate în 2009. Au. Păi cum așa, nene Boc? Nu ziceai mătăluță până mai ieri că să stea lumea liniștită, că situația este sub control, și se vor da și măriri pe unde și când se poate? Sau te-ai prins că de fapt treaba-i chiar nașpa și că n-are cine plăti promisiunile pe care le-ați făcut?

Sunt curios acum care va fi reacția sindicatelor, care cred că au fost luate prin suprindere de măsura guvernului. Nu am nici cea mai vagă urmă de îndoială că vor zbiera ca din gură de șarpe, vor pune de-o mare grevă și îi vor lua la înjurat pe oricare îi va îndemna la solidaritate. Oricum în concepția sinditatelor bugetarilor “solidaritate” înseamnă ca restul să se sacrifice pentru ca ei să primească drepturile pe care le cer.

În concluzie, cred (și într-o oarecare măsură sper) că lanțul slăbiciunilor generat de promisiunile fără acoperire ale actualei puteri s-a rupt, și că urmează “să înceapă dansul”.

În bunul spirit al administrației BăseBoc, deciziile de importanță capitală se iau în stil pompieristic, fără nici un fel de analiză a situației de fapt. Cea mai recentă dovadă în acest sens o constituie Ordonanța de Urgență privind rectificarea bugetară și modificările aduse Codului Fiscal. Toată lumea, de la cei direct vizați (antreprenori) până la analiștii economici cei mai iubitori de bugete dolofane ale statului sunt de părere că guvernul face o greșeală imensă, numai Boc și Pogea se cred mai deștepti. Mai mult, conform spuselor lui Boc “Toti expertii mondiali care nu au fost in stare sa prevada aceasta criza, acum vor sa ne dea solutii.”

Via HotNews aflăm de un memoriu realizat de reprezentanți ai celor mai prestigioase companii de consultanță din lume, memoriu în care acești experți demonstrează cu argumente greu de combătut faptul că măsurile luate prin minunata ordonanță contravin unor directive europene, că măsuri similare au fost demontate în justiție și că efectele aplicării lor vor fi dăunătoare economiei. Acum nu pot spune că am încredere 100% în respectivele comapanii de consultanță, dar cred că în situația dată argumentația făcută de ei este cu mult mai solidă decât nota de fundamentare realizată de Ministerul Finanțelor. Mai mult decât atât, se pare că nici experții FMI nu sunt foarte convinși că noile măsuri vor aduce bani în plus la buget, ba chiar din contră.

Singurii care sunt convinși că dețin adevărul suprem sunt Pogea și cu Boc. Nu vor să audă de nici o altă părere, indiferent dacă e susținută de argumente sau nu, îi dau înainte cu ideile lor puține dar fixe: toți micii întreprinzători sunt evazioniști, nu se poate ca atâtea firme să aibă pierdere, patronii sunt de vină că investesc profiturile firmelor pe care le conduc în mașini, proprietăți și alte bunuri în loc să plătească impozite la stat și guvernul Tăriceanu e de vină pentru împrumutul extern, deoarece n-a economisit bani în perioada de creștere economică. Citind părerile exprimate atât de Boc cât și de Pogea, indivizi fără nici o pregătire reală în domeniul economic, cu experiență irelevantă (să fii director la o firmă din clientela PDL, respectiv primar al aceluiași partid cu bugete enorme la dispoziție nu îi califică pentru funcțiile deținute azi), realizez că România este guvernată cam în același stil în care un țăran își administra gospodăria pe la 1900. Deciziile se iau “la plezneală”, speranțele sunt mari, iar dacă ceva nu iese bine se aruncă vina ori pe FMI, ori pe contribuabili, ori pe vremea de afară, ori pe orice altceva decât propria incompetență.

Domnii Boc și Pogea și-au atins acum apogeul carieriei (mi-e greu să cred că vor ajunge undeva mai sus decât sunt acum), sunt pătrunși de propria importanță și se simt învincibili, drept urmare nu le a teamă să facă experimente pe vreo 20 de milioane de oameni. Starea în care se află domniile lor are un nume: beția puterii, aceeași beție pe care o împărtășesc cu șeful lor cel mare de la Cotroceni. Sper ca toți trei, împreună cu restul de căței care-i înconjoară și-i lingușesc să aibă parte cât mai repede de binemeritatul duș rece. Sper totuși ca acel duș rece să nu fie un fel de potop pentru noi, restul, cei care avem de suportat experimentele idioate ale lor.

Sâmbătă 11 aprilie onor’ guvern a aprobat una bucată ordonanță de urgență, aia prin care se face pe de o partea rectificarea de buget iar pe de altă parte se introduce biru’ lu’ Pogea (impozitul forfetar) și se elimină dreptul de deducere a TVA pentru cheltuielile cu autoturismele. Nește chestii atât de neimportante încât evident că nimeni din respectivul guvern nu s-a putut deranja atât de mult încât să pună la dispoziția publicului prețiosul text al ordonanței. Nici la ora asta, după ce minunatul document a fost publicat în Monitorul Oficial (M. Of. nr. 0249 din 14 Aprilie 2009 Act nr. 34/11 Aprilie 2009), el lipseste atat de pe site-ul guv.ro, cat și de pe mfinante.ro. 

Bă domnu’ Pogea, bă Boc, n-aveți și voi nici un negru mititel acolo pe la guvern care să fie capabil să actualizeze o informație pe un site? Sau faceți economie, că de, e criză?

Ce n-am priceput eu incă foarte clar e care-i treaba cu TVA-ul. Și mâine poimâine se face 1 mai și cică ordonanța începe să-și producă efectele în domeniu, cred că ar fi cazul ca textul ei să fie publicat măcar pe site-ul ministerului care l-a produs și care va aplica măsurile luate acolo? Sau oare ar trebui să ne abonăm toți la Monitorul Oficial (regie de stat, ce altceva) pentru a avea acces la informații de interes public?

Acu’ chestia asta nu-i decât o noua insultă pe care guvernul lu’ tătuka Băse  ne-o servește pe nemestecate, insultă pe care probabil marea majoritate a poporului o va trece lejer cu vederea, deoarece realitatea e că cei pe care chestiile aste îi interesează sunt o minoritate neglijabilă. Ce-i pasă sindicalistului care se pregătește de grevă (vezi vitejii din învătământ și alte sectoare bugetare cu perfomanțe nule) că sectorului privat i s-a servit o noua gogoașă de înghițit? Ce-i pasă telespectatorului fidel de OTV de impozitul forfetar? S-ar zice că guvernanții noștri s-au prins care-i treaba cu “poporul” și știe cum trebe tratată: un pic de circ, câteva arestări în direct pe toate televiziunile și gata, lumea-i fericită că vede că “autoritățile lucrează”.

Dar să revenim la tema principală: unde-i docomentul? Ăla oficialu, ăla de se aplică în câteva zile? Unde-i? E secret cumva?