Înainte de a începe vreau să precizez că nu am intenția de a-i băga pe toți bugetarii în aceeași oală, sunt perfect de acord că cineva trebuie să lucreze și în instituțiile sectorului bugetar și sunt convins că există destui indivizi de valoare și care-și fac treaba în mod responsabil și profesionist în interiorul acestui sector. Pe de altă parte, dintr-un șir îndelungat de experiențe mai mult amare avute în relația cu diversele instituții ale statului, pornind de la instituțiile de învățământ, sănătate și terminând cu administrația și firmele de stat, am identificat un anumit “profil” al angajatului la stat, l-am numit eu în titlu “mic funcționar”.

În acceptiunea mea, micul funcționar este acel individ, cu studii medii sau, mai nou, cu o diplomă de facultate făcută “la privat”, instalat într-un post de nu prea mare responsabilitate și poziționat strategic într-un nod al sistemului birocratic. Câteva exemple sugestive de locuri unde vom găsi acești indivizi: secretariatele de tot felul (școli, licee, universități, spitale, alte instituții), funcționari de prin diverse primării, etc.

Micul funcționar, etern angajat la stat și plătit de la buget, îndeplinește următoarele criterii:

- este mereu prea ocupat cu “activități specifice” (bea cafea, citește ziarul, stă de povești la telefon, etc) pentru a-și face treaba pentru care e acolo

- rupe ușa instituției la ora la care s-a terminat programul, indiferent dacă treaba pe ziua respectivă e gata sau nu

- este mereu nemulțumit de salariul pe care-l primește, de statutul său social, de faptul că nu primește respectul pe care-l consideră cuvenit persoanei sale

- este lingușitor și servil față de superiori și tiranic fată de subalterni

- are toane, să te ferească sfântul să ajungi în fața lui în momentul în care e cu capsa pusă

- e sindicalist convins, are nevoie de minim o grevă pe sezon pentru a-și cere drepturile (salariale + altele), iar pretențiile lui în acest sens cresc mereu

- e jignit când e numit “bugetar”

- consideră că a făcut un adevărat sacrificiu angajându-se la stat și acceptând acel “salariu de mizerie” destinat bugetarilor

- consideră că a lucra la patron echivalează cu sclavia

- își revarsă toate frustrările, nemulțumirile și toanele pe cel care se întâmplă să ajungă în fața lui cu vreo problemă de rezolvat, și mereu dă impresia că îți face o mare favoare pe care de fapt n-ai merita-o atunci când își face treaba pentru care a fost angajat și e plătit.

Dacă am uitat ceva, aștept sugestii

Post-ul ăsta al lui Sorin m-a provocat într-un fel să atac un subiect pe care de mult timp încerc să îl evit – și anume criza economico-financiară care a afectat/afectează/va afecta România. Nu m-am băgat în subiect până acum pentru că mi se pare că este un subiect ultra-discutat și para-comentat.

Punctul meu de vedere relativ la problema crizei financiare, respectiv economice este următorul: în scurt timp după alegeri și după trecerea sărbătorilor de iarnă, după ce ne vom trezi din aburii beției de revelion și ne vom fi tratat indigestia specifică sezonului o să ne lovim de efectele concrete ale crizei și o să începem să tragem ponoasele. Argumentele punctului meu de vedere sunt următoarele:

• pentru moment cei care lansează tot felul de avertismente sunt considerați de către marea masă drept niște alarmiști care vor să sperie lumea
• românii sunt analfabeți din punct de vedere economic. Nu pot gândi mai departe de ziua de azi și, cu atât mai puțin, cred că ce se întâmplă la vecinul nu-i afectează în nici un fel. Ba mai mult, moartea caprei vecinului este un motiv de bucurie.
• românii sunt inconștienți. Chiar dacă cineva le-ar demostra cu argumente solide că ar fi bine azi să se mai abțină pentru ca mâine să nu moară de foame 9 din 10 ar considera că “știu ei mai bine ce fac” și ar proceda exact invers.

Victoria lui Barak Obama în alegerile prezidențiale din SUA – rezultat al unei campanii electorale solide și susținute puternic de mass-media și a nemulțumirii generale a americanilor față de administrația Bush – a generat o adevărată isterie atât la nivel național (în State) cât si la nivel internațional. Este o stare de euforie generalizată, toată lumea vorbește de această zi ca fiind una istorică.

Sigur însă pe noul președinte îl așteaptă multe zile negre: așteptările de la mandatul său sunt unele foarte ridicate. Administrația Obama va trebui să rezolve două probleme extrem de dificile:

• să scoată America din criza financiară și economică pe care o traversează
• să ia decizii importante în ceea ce privește cele prezența militară americană în Irak și Afganistan

Există o serie de mituri despre români cum ar fi cele care laudă hărnicia, ospitalitatea și alte calități. Cu ospitalitatea ne-am cam lămurit, e suficient să vedem ce servicii avem în turism, care este raportul preț/calitate și o să vedem că suntem undeva departe la coada Europei.

În urma unui studiu făcut în interiorul Uniunii Europene a reieșit că stăm foarte prost la capitolul procentului de populație angajată. Și mai prost stau lucrurile când vine vorba de populația peste 50 de ani, unde numai 40% din populație lucrează. Odată ce suntem sub media Europei la procentul populație angajate (în condițiile în care suntem o economie emergentă) putem spune că mitul ăsta cu hărnicia neamului geto-dac este distrus.

Cauzele situației de la noi sunt multe – cele mai grave sunt cred de natură politică și educațională. Cauzele politice ar fi:

1. sistemul de pensionari anticipate pe baza “ordonanței” – care a creat un număr mare de tineri pensionari

2. sistemul permisiv de acordare a pensiilor pe caz de boală (recent au început să se reanalizeze dosare și au rezultat extrem de multe nereguli)

3. sistemele de pomeni patronate de stat (ajutoare de căldură, ajutoare de mai știu eu ce) împărțite cu două mâini în interes electoral (atât intre alegeri cât și în campanii)

Mai grave sunt cauzele legate de educație – foarte puțini sunt cei care mai respectă munca, sunt apreciați cei “șmecheri” care “se descurcă, n-au nevoie să muncească” și foarte multe categorii de munci sunt desconsiderate.

Nu vreau să ma leg de subiectul salariilor – deja nu cred că se mai poate vorbi în România de o masă mare de angajați cu salarii de mizerie. Cred că există nemulțumiri la nivelul angajaților, tot timpul și peste tot acestea vor exista (nu cred că angajatii din UE sau din SUA sunt entuziasmați de salariile pe care le primesc) dar la noi mai există și un alt fenomen care se agravează, nemulțumirea angajatorilor față de calitatea muncii prestate de angajați. Iar acest fenomen cumulat cu criza economică e posibil să genereze un val de concedieri în viitorul apropiat.

pe chiaburi, burghezi și pe toți capitaliștii!

Via HotNews aflăm de Târgul Milionarilor de la Munchen. Și de reacțiile pe care le provoacă: activiștii sociali(ști) l-au definit ca, citez, “O expunere obscena a bogatiei perverse”. Tot ei spun că, citez din nou, “Bogații sunt cauza sărăciei”.

Evident pe marginea acestui eveniment și al protestelor respectilor activiști s-au trezit și un număr considerabil de berbeci de pe la noi să-și dea cu părerea și să emită judecăți de valoare. Ca de obicei s-au împărțit în două tabere care s-au apucat cu spor să se înjure. Pe de o parte sunt cei foarte vehemenți împotriva acelor activiști (e o prostie să-i condamni, oamenii ăia protestează din convingere și au tot dreptul legal să o facă), iar pe de altă parte există armata frustraților care din ură și invidie față de cei mai avuți decât ei încearcă să se solidarizeze cu protestele. În bunul spirit al dezbaterilor de la noi cele două părți au fiecare idei extremiste, suporterii capitalismului îi acuză pe ceilalți de faptul că sunt niște puturoși care vor să primească totul de-a gata de la stat, cei care condamnă bogătașii și, implicit, capitalismul, îi acuză pe primii de lăcomie și de faptul că sunt sclavii banului.

Ar trebui clarificată puțin situația: târgul respectiv nu se organizează pentru șmecherașii cu Q7 alb, nici pentru prințesele de Bamboo, nici pentru miliardarii de carton de prin Europa de Est. Atâta timp cât există o piață a produselor de lux și de super lux, piață care cunoaște o creștere accentuată în ultimii ani, mi se pare absolut normal ca să se organizeze evenimente de acest fel.

Legat de atitudinea prostimii față de cei bogați, aceasta a fost, este și va fi una de ură și invidie. Sentimentul general este că “ăia” sunt bogați pentru că-i exploatează pe “ăia mulți și săraci”. Placa pe care o repetă mereu este cea cu “nedreptatea socială”: un miliard de oameni moare de foame în lume și o mână de oameni au averi colosale. O să fiu dur acum, dar un miliard înseamnă cam 15% din populația globului, și nu cred că a existat de-a lungul istoriei vreo perioadă în care procentul muritorilor de foame să fie atât de mic. De asemenea sunt convins că o utopică redistribuire a averilor celor mai bogați 1 milion de oameni către acel miliard de muritori de foame nu ar rezolva în nici un fel problema.