hash.ro - ITistu’ de dreapta

Insititutul Național de Statistică a făcut publice primele date oficiale privind evoluția economică a României în anulde grație 2009, sub conducerea capabilă a diverselor guverne ale lui Boc (de fapt ale lui Băsescu). Rezultatele le vedeți pe HotNews sau direct la INS.

Foarte pe scurt, datele publicate de INS dărâmă complet mitul trâmbițat de Băsescu și alte personaje “responsabile” și “informate” cum că România ar fi ieșit deja din recesiune în ultimul trimestru al lui 2009 și că etapa cea mai dificilă a crizei economice ar fi trecut. Datele publicate (7.1% scădere a PIB, inflație în creștere) confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că în continuare ne ducem la vale.

Faza cea mai tare, care ne demonstrează clar unde suntem și pe cine avem la guvernare, este că statisticile astea nu interesează pe nimeni din cei care au fost puși să se “lupte cu criza”. Nu l-am auzit nici pe primul ministru, nici pe ministrul de finanțe, nici pe guvernatorul BNR și nici pe Băsescu să scoată vreo vorbuliță despre datele astea versus declarațiile lor sforăitoare și debordând de optimism de nici 2 luni în urmă. Toți nenii ăștia ne-au împuiat capul prin noiembrie-decembrie 2009 cum că greul a trecut, că am început să ne redresăm și că uite, guvernul și-a făcut treaba și ne-a trecut peste perioada de criză.

Partea cea mai proastă e că, dacă ne raportăm la restul țărilor din UE (unele lovite de criză mai rău decât România), observăm că mai toate au reușit să îndeplinească predicțiile analiștilor și să înregistreze mici creșteri în ultimul trimestru al lui 2009. România a reușit din nou să se facă de baftă și să aibă rezultate complet diferite față de estimări. Problema cea mai gravă este că am reușit din nou să demonstrăm că nici un fel de previziuni “oficiale” legate de evoluția economiei românești nu pot fi luate în serios, și că de fapt economia noastră este una haotică și, implicit, extrem de instabilă.

Faptul că datele reale contrazic previziunile în mod repetat dau un semnal clar și cât se poate de negativ atât creditorilor României dar mai ales posibililor investitori – riscurile de a băga bani aici sunt mari. Sunt aproape convins că în viitorul apropiat ne vom trezi brusc că ba se anulează niște proiecte de investiții, ba că băncile își scot mai scot ceva bani din țară, ba că noile credite pe care Romania le va contracta vor veni cu dobânzi mai mari.

Cine-i de vină pentru toată bulibășeala asta? Aud? În orice țară normală, de vină pentru asemenea situații este în Guvernul, și în special primul ministru, ministrul de finanțe și cei de pe la economie, transporturi, munca, etc. în cazul nostru situația e mai specială, deoarece guvernul in 2009 nu a făcut nimic de capul lui, ci a funcționat ca o extensie a președintelui. Nu pot să nu-mi aduc aminte de declarațiile lui Băsescu, făcute la începutul lui 2009, în care susținea sus și tare că nu e treaba Guvernului de a scoate țara din criză, ci e treaba Uniunii Europene. Adică daca ne scot ăia din rahat, bine, dacă nu, oricum n-aveam nici o șansă de capul nostru deci n-are rost să ne agităm.

Dată fiind situația, îmi permit să acord câteva “premii”:

1. marele premiu “minicinosul ordinar” al anului se acordă președintelui Băsescu, pentru felul în care ne informa în campania electorală că deja am ieșit din recesiune și că planul lui anticriză a reușit.

2. premiul I “prostul satului” se acordă primului ministru Boc, pentru felul în care a funcționat ca trompetă a președintelui și performanța de a fi fost trimis la gunoi de Parlament și apoi adunat de-acolo și reinstalat în funcție

3. premiul II “cel mai incompetent dintre incompetenți” și-l împart miniștrii Pogea și Vlădescu, pentru eficiența cu care au reușit să-i distrugă și pe cei care mai mișcau ceva în economia reală (a se citi IMM-uri)

4. premiul III “speculantul anului” se acordă guvernatorului BNR Mugur Isărescu, pentru abilitatea cu care s-a jucat cu cursul euro în așa fel încât să facă pe plac puterii (vezi evoluția cursului din ultimele 4-5 luni)

Ia uitați aici mostră de informare corectă și imparțială făcută de HotNews.ro. Și culmea, nu e scris de dl. Tapalagă, care ne-a obișnuit deja cu o atidudine pro-Băsescu și pro-PDL.

Titlul spune deja tot “Cum au tras baronii PSD si PNL cu dinții de buget”. Din prima ni se comunica cine sunt “ăia răi” și, implicit, cine sunt “ăia buni” . Concluzia articolului este înfiptă în titlu, astfel încât cititorul să înțeleagă ce se întâmplă la dezbaterile din parlament pe tema legii bugetului: PDL-ul a venit cu bugetul perfect iar nenorociții din opoziție, baroni, moguli și oligarhi organizați în grupuri de interese, vor să strice minunea și, mai mult, să răpească guvernului Boc (ăla pe care l-a demis Parlamentul anul trecut) pâinea și cuțitul.

Autoarea articolului a fost foarte indignată de două amendamente propuse de PSD și PNL, care spuneau:

1. Guvernul să aibă obligația de a aloca fondurile către investitiile locale în ordinea aprobării acestora și de a informa trimestrial Parlamentul asupra alocării acestor fonduri

2. 30% din bugetul alocat consiliilor județene să fie direcționat mai departe de către respectivele consilii județene și nu de Guvern

Argumentele aduse de autoare contra acestor amendamente sunt unele cel puțin subiective și trădează admirația fără margini față și încrederea acesteia în performanțele (până acum negative) ale guvernului Boc si ale PDL-ului. Din câte am înțeles eu primul amendament propunea următoarele: înainte de a porni noi investiții ar trebui finantate (și finalizate) cele deja în derulare (și se știe că în România există nenumărate proiecte pornite în timpul unei guvernări și suspendate de următoarea, din motive de “priorități”) iar ca Guvernul să informeze Parlamentul asupra evoluției acestor proiecte și a finanțării acestora. Autoarea s-a declarat oripilată de faptul că prin acest amendament s-ar fi încercat impunerea “controlului parlamentar asupra Guvernului”. Am o veste pentru această tanti, ar trebui să pună mâna pe carte și să studieze un pic care e treaba cu puterile în stat. Din câte scrie la lege, guvernele sunt investite de Parlament, funcționează atât timp cât au încrederea Parlamentului și pot fi demise de același Parlament. Mai mult decât atât, controlul parlamentar asupra tuturor puterilor statului reprezintă esența democrației. Deci, nota 2 pentru Luminița Pârvu la capitolul ăsta.

Legat de al doilea amendament, cel care ar fi prevăzut ca 30% (fața de 20% cât era prevăzut în lege) din buget să fie lăsat la decizia consiliilor județene, argumentul autoarei este că în felul ăsta ar fi avantajați mai ales pesediștii. Motivul indignării acesteia este în acest caz că uite, răii ăștia de pesediști și liberali vor să pună frâul pe Guvern, și în loc să-l lase pe acesta să decidă de la centru asupra a 80% din bugetele locale vor să îl ingrădească și să-i lase doar 70% din el… Mă întreb oare dacă Luminița Pârvu a auzit de un concept, mult trâmbițat de PDL în campanie, numit descentralizare. Nu zic că domnii care populează consiliile județene sunt mai breji decât ăia de la guvern, dar au un avantaj față de aceștia, ei au ajuns acolo în urma unor alegeri și pot fi mult mai ușor trași la răspundere (atât de către alegători cât și de justiție) asupra felului în care au decis cheltuirea banilor. Sistemul centralizat de la noi (în care Guvernul decide cam tot) face ca orice consilier local sau județean să poată ridica frumos din umeri dacă îl ia cineva la întrebări și să zică, fraților, noi n-avem ce face, guvernul decide, nu noi, mergeți la guvern și întrebați-i pe ăia de ce se face X și nu se face Y.

Pe final, concluzia autoarei este că, de fapt, discuțiile în Parlament ar trebui să fie o formalitate, iar opoziția ar trebui să tacă dracului din gură și să nu mai vină cu amendamente care ar strica socotelile guvernului, deoarece oricum guvernul și PDL-ul știu cel mai bine ce au de făcut.

Acestea fiind spuse, acordăm Luminiței Pârvu nota 10 la dezinvformare și titlul “taliban portocaliu” ai zilei!

Din câte înțeleg eu de-aici, Curtea Constituțională i-a mai dat una peste botic lui Boc, în sensul că a respins sesizarea PDL ce viza neconstituționalitatea moțiunii de cenzură inițiată de PNL și UDMR în Parlament. Încă un mic efort mâine și s-ar putea ca să spunem în sfârșit “adio și n-am cuvinte” guvernului actual de portocalii crăcănați fiecare pe câte două fotolii ministeriale.

În orice caz, sunt profund impresionat de încrâncenarea cu care Boc și gașca (în frunte cu Băsescu) se agață de putere – chiar și în situația în care deja au primit semnale clare că ar trebui să-și ia catrafusele de la palatul Victoria ei continuă să încerce toate manevrele și mișmașurile posibile pentru a se păstra la ciolan. Miza e într-adevăr una crucială, vin alegerile pentru președinte, alegeri care vor fi organizate de guvernul care va fi atunci în funcție.

Sunt tare curios să văd ce-o să se întâmple de-acum încolo, dar variantele pe care le văd eu sunt:

- ori pică guvernul (ceea ce sincer mi-aș dori, cu toate implicațiile negative pe care instabilitatea politică – de data aceasta dovedită – le va avea) și începe Băsescu iar să ne explice: “uite, eu am vrut să fac, hoții ăștia din Parlament iar nu m-au lăsat”

- ori supraviețuiește guvernul (ceea ce e foarte posibil, depinde cât de mari vor fi pretențiile celor care vor vota împotriva moțiunii și cât de disperat este PDL-ul), caz în care Băsescu ne va explica frumos cum de el “s-a luptat din tot sufletul pentru a asigura stabilitatea guvernamentală și a nu arunca țara în criză politică, așa cum au vrut să o arunce Geoană și cu Antonescu”

Din nou cred că avem o situație de tip “win-win” pentru Băsescu (asemănătoare cu cea creată de propunerea de referendum pentru adoptarea sistemului de parlament unicameral). Diferența este că, dacă la povestea cu referendumul Băsescu nu avea nimic de pierdut pe nici un plan, acum riscurile sunt mult mai mari: chiar dacă plecarea guvernului Boc îi va da pe de o parte un subiect de campanie dolofan (alianța secretă și infamă PSD-PNL care vrea să-l asasineze pe el, cavalerul dreptății, posibilitatea de a se plânge că a fost furat la alegeri, etc), pe de cealaltă parte va pierde din imaginea omului care ar conduce tot cu o mână de fier (imagine pentru care mulți l-au votat în 2004).

Speranța mea este ca mâine, Parlamentul României să trimită guvernul Boc II acolo unde-i este locul, și anume la groapa de gunoi a istoriei.

Later edit:

Deci da, s-a putut!

Începutul acestei săptămâni poate fi cu siguranță calificat drept un nou maxim al circului pe care îl reprezintă politica noastră de zi cu zi. Am impresia că oamenii ăia, care cică ne guvernează pe noi în baza “Parteneriatului pentru România”, pentru a ne “scoate din criză”, sunt de-a dreptul bătuți în cap.

Mai întâi s-a trezit Boc să propună revocarea ministrului de interne bazându-se pe următoarele motive: ba că nu știu ce ar fi zis despre o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale, ba că performanțele ministerului sunt atât de slabe încât se recomandă o remaniere, ba că are el un rezultat al unui sondaj de opinie care demonstrează că x% din români nu se simt în siguranță atunci când ies pe stradă. Fără să-i iau apărarea lui Nica pot spune că motivele enunțate de Boc, chiar dacă sunt reale, nu sunt suficiente pentru a-l zbura pe respectivul ministru din funcție. Modul în care a pus Boc problema este următorul “Guvernul funcționează ireproșabil, singura uscătură este Nica, drept urmare am decis sa-l zbor de acolo”.

După această demonstrație de forță a lui Boc s-au turat pesedeii, care au anunțat belicoși că dacă Nica e remaniat, ei rup alianță și pleacă de la guvernare. Cu alte cuvinte, PSD-ul a refuzat să înghită gălușca pregătită de portocalii, și treaba s-a împuțit și a primit numele de “criză politică”.

Odată amorsată bomba numită “criză politică” a ieșit la rampă și personajul care n-ar putea să rateze niciodată o asemenea ocazie, prezidentul Băsescu. În calitatea lui de “mediator”, președintele mai întâi i-a “pus la punct” pe șefii celor două partide, iar apoi, după ce terenul era pregătit, a venit cu două propuneri de soluție salvatoare: ori ministru independent, ori ministru de la opoziție. Faza tare însă este că, după toate regulile stabilite în protocolul coaliției, ministerul de interne revenea PSD-ului, ceea ce înseamnă că ambele soluții prezidențiale înseamnă orice în afara respectării respectivului protocol.

Întrebarea care se pune acum e una logică: cine are de câștigat și cine are de pierdut în urma acestei tevaturi? S-o luăm metodic, și să vedem cine pierde:

1. cel mai tare pierd pesedeii, în frunte cu Mircea Geoană (care mai e și candidat la președenție), care au reușit sa demonstreze cât de tare se știu ține cu dinții de putere. Contrar tuturor declarațiilor și argumentelor, lipsa unui răspuns ferm și rapid la cea mai recentă provocare venită din partea lui Boc și a PDL-ului nu poate fi interpretată decât ca o disperare de a rămâne pe partea cărnoasă a ciolanului

2. pierde Boc, deoarece este pentru prima dată (cred) în istoria de dupa ‘90 când o propunere de revocare a unui ministru este adresată de un premier președinteului iar acesta refuză să îi dea curs. La Boc oricum nu contează chestii de gen imagine, demnitate, etc., deoarece el deja are pentru toată lumea o imagine clară: ajutor de băgător de seamă și trompetă a lui Băsescu.

3. pierd toți contracandidații lui Băsescu deoarece președintele în funcție atrage toată atenția asupra sa în calitate de “salvator de situație”.

4. pierde toată România deoarece membrii Guvernului (și elementele de decizie din conducerea coaliției de guvernare) se țigănesc pe un post în loc să-și vadă de treaba pentru care sunt puși acolo.

De câștigat cred că e evident, singurul care căștigă ceva din toată chestiunea este Băsescu. Chiar dacă se vor găsi unii care să bănuiască faptul că toată afacerea este regizată de la Cotroceni (și că de fapt Boc execută ordinele președintelui), se vor găsi și mai mulți care să aprecieze “responsabilitatea” și “preocuparea” pentru aplanarea conflictului de care Băsescu dă dovadă.

Una peste alta, părerea mea în legătură cu tot scandalul ăsta e că totul e un mare circ, care nu are nici o legătură cu vreun motiv real, și este pun în scenă exclusiv cu scopul de a “întreține” electoratul și de a-i fabrica o imagine de “sfânt” lui Băsescu.

A venit toamna, s-a întors lumea de prin concedii și, foarte important, se apropie alegerile prezidențiale. Cică turu’ unu’ s-ar fi stabilit pentru 22 noiembrie, ceea ce înseamnă că Băselul și gașca de lachei portocalii mai au la dispoziție mai puțin de trei luni pentru a ne convinge ce treabă minunată știu să facă atunci când sunt la conducerea țării.

Ce poți face în două-trei luni ca să convingi alegătorii să voteze Băsescu? Dai legi, nenică, legi de-alea grele, cum ar fi cea care ar trebui să reformeze (pentru a mia oară) învățământul sau cea cu salariile bugetarilor. Evident, fiind voba de niște legi extrem de importante, care vor afecta direct milioane de oameni, nu se merită să le mai treci prin Parlament, că oricum aia e o instituție de doi lei. Ce rost are să mai dezbată câteva sute de indivizi, ajunși acolo doar pentru că i-a ales prostimea, niște texte de lege? N-are nici un rost, e pură pierdere de vreme, că doar treaba-i oablă: pe partea de învățământ s-a semnat un “pact” (l-a semnat și Băsescu, deci clar e bun) iar pe partea de bugetari avem un acord cu FMI care ne obligă să dăm respectiva lege. Parlamentul e în plus în toată ecuația asta.

Nu cred că merită nici măcar să ne batem capul cu ce au băgat Boc și compania în respectivele legi pentru care vor să-și “asume răspunderea”, pentru că sunt convins că textele respective nu vor ajunge veci pururi să fie puse în aplicare în forma în care sunt propuse azi. Indivizii ăștia nu sunt în stare să facă o predicție despre ce-o să se întâmple peste două ore, nu sunt în să înțeleagă ce naiba s-a întâmplat cu economia anul ăsta, dar vor să dea legi care să înceapă să producă efecte peste vreo doi-trei ani. Mi-e foarte clar că legile astea două se dau acum doar așa, “să fie”, să nu zică lumea că ei stau degeaba și nu fac nimic. Mai mult, a naibii coincidentă, se pare că legile trebuie să fie adoptate, indiferent cum, înainte de alegerile prezidențiale, pentru ca Băsescu să poată să le bifeze la capitolul “realizări”. Parcă îl și văd într-o confruntare cu vreun contracandidat, cum va spune “uite domnule, eu (guvernul meu) am facut reformă în învățământ și sectorul bugetar. Dumneavoastră cu ce vă puteți lăuda?”

Ah, să nu uit, printre legi date pe genunchi se pare că Boc și gașca mai au o ocupație amuzantă, joaca de-a datul PSD-ului afară de la guvernare. Ma mir că trupa lui Iliescu acceptă tratamentul ăsta din partea portocaliilor, se pare că foamea-i mare și înghit orice doar să rămână pe partea cărnoasă a ciolanului.

Acum că se apropie campania electorală “oficială” (pentru că aia neoficială e începută de mult) văd că pe zi ce trece apar prin presă din ce în ce mai mulțe voci radicale în cele două tabere amintite în titlu. De partea anti-băseștilor se aliniază în special un grup mai vocal de oameni din trustul Intact, respectiv Realitatea-Cațavencu, iar pe de cealaltă parte se grupează susținătorii necondiționați ai președintelui (cum ar fi dl. Tapalagă de la HotNews).

Spre deosebire de anul trecut, se pare că s-au întărit rândurile anti-băseștilor, ceea ce îl face pe președinte să scoată la înaintare cartea luptătorului singuratic împotriva sistemului, a cavalerului drept care vine pe calul alb. Mișcarea e vizibilă, Băsescu atacând furibund cele doua trusturi de presă ale “mogulilor”, și denunțând “corupția” care domnește acolo. Evident se găsesc oameni care pică în extaz în fața acestei demonstrații de “verticalitate” a președintelui, rezultatul acestei exaltări fiind întruchipat de articole de genul ăsta.

Ei bine, după parerea mea toata șarada asta cu “presa cea coruptă” este o manevră iscusită de diversiune. PD-L-ul, care se identifică cu Traian Băsescu, este într-o poziție nu tocmai comodă: un ministru (Ridzi) a fost nevoit să-și dea demisia în urma unui scandal, alt ministru (Videanu) e condamnat de instanță pentru anumite nereguli din vremea când era primar al capitalei, Pogea a fost și el amendat de o altă instanță iar Boc dă ordonanțe pe care i le anulează ulterior Curtea Constituțională. Peste toate aceste scandaluri se mai adaugă și o scădere economică vizibilă, o presiune socială în continuă creștere. Cu alte cuvinte, guvernul “nășit” și “păstorit” de domnul Băsescu face echilibristică pe marginea prăpastiei și îl lipsește pe domnul președinte de un sprijin important în toamnă.

Ce face atunci Băsescu? Ei bine, face ce știe mai bine, se apucă de lansat acuzații de tot felul, de la hoție și șantaj până la eterna CORUPȚIE. Ținta o reprezintă cel mai nou inamic public numărul unu, presa “neascultătoare” aflată în solda celor doi “moguli” Voiculescu și Vântu. Acum nu pot spune că îi stimez în mod deosebit pe jurnaliști, dar nu pot crede totuși că datele prezentate de ei sunt în totalitate niște invenții de presă, scoase pe tarabă special pentru a-l denigra pe președinte, pe miniștrii și pe cei din jurul lor. Băsescu, staff-ul și simpatizanții PD-L desfășoară acum o campanie agresivă de decredibilizare a presei, presă care a devenit brusc vinovată pentru toate ratările lor.

Nu înțeleg însă de unde până unde atâta înverșunare din partea găștii portocalii, deoarece fiind acum la putere pot controla televiziunea publică (care este încă una din cele mai “credibile” surse de presă). Nu cred că cele două posturi inamice (Antena 3 și Realitatea TV) au o putere atât de mare de a influența opinia publică. Nu prea cred că profilul actualului votant al lui Băsescu este pe target-ul celor două posturi.

În concluzie cred că ne așteaptă o perioadă de circ în toată regula, circ făcut cu un singur scop: de a distrage atenția de la problemele reale și de a expune un nou “vinovat” (în speță presa) în care lumea să poată da cu pietre.

În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Susțin campania “Vrem alta Romanie” promovată de  HappyFish.ro

Ia te uită ce-a descoperit tanti Andreea Vass, consilieră pe teme economice a primului ministru care este (cităm HotNews):

1. PIB-ul României în trimestrul II (care se termină în câteva zile) se estimează că a scăzut cu 9%

2. Guvernul analizează una din următoarele opțiuni posibile pentru “rezolvarea” problemei:

- ori mărește taxele

- ori concediază o parte din bugetari

- ori reduce salarii pentru o parte din bugetari

Sunt convins că, din punct de vedere economic, tanti Vass are dreptate. Nu prea văd însă cum o să îi convingă pe șefii direcți ai domniei sale, Boc și Băse, care n-au nici o treabă cu sportul numit “economie”.

Mă întreb acum care va fi opțiunea aleasă de guvernanți, așa, în spirit democrat-liberal? Să fie oare concedierea unor bugetari? N-aș prea crede să facă așa ceva, la prima propunere mai serioasă în direcția asta ar zbiera atât trupa pesedistă cât și Băselul, primii pentru că “nu corespunde doctrinei”, iar al doilea pentru că și-ar pierde din electorat. Aceeași terorie cred că se aplică și relativ la opțiunea de reducere de salarii pentru bugetari, în concluzie cel mai probabil ne vor aștepta majorări de taxe pentru firme.

E din ce în ce mai clar faptul că până nu vom trece de alegerile prezidențiale NU se va întâmpla nimic în direcția “reformei” sistemului bugetar. Actualii guvernanți vor sacrifica absolut orice, se vor împrumuta, vor face pe dracu-n patru pentru a putea susține salariile și pensiile până de alegeri. Ba mai mult, cu siguranță vor găsi soluții pentru a putea oferi și obișnuitele pomeni electorale.

Concluzia este una singură: foamea de bani a guvernului e mare iar ideile constructive lipsesc cu desăvârșire. Singura măsură pe care guvernul o poate adopta fără ca electoratul să-l taxeze masiv pe Băse este aceea de a mări impozitele percepute de la firme și, eventual, de la “bogați”. Se pare că acest principiu haiducesc – “să luam de la bogați și să dăm la săraci” – este singurul principiu economic pe care guvernul Boc știe să-l aplice.