Începutul acestei săptămâni poate fi cu siguranță calificat drept un nou maxim al circului pe care îl reprezintă politica noastră de zi cu zi. Am impresia că oamenii ăia, care cică ne guvernează pe noi în baza “Parteneriatului pentru România”, pentru a ne “scoate din criză”, sunt de-a dreptul bătuți în cap.

Mai întâi s-a trezit Boc să propună revocarea ministrului de interne bazându-se pe următoarele motive: ba că nu știu ce ar fi zis despre o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale, ba că performanțele ministerului sunt atât de slabe încât se recomandă o remaniere, ba că are el un rezultat al unui sondaj de opinie care demonstrează că x% din români nu se simt în siguranță atunci când ies pe stradă. Fără să-i iau apărarea lui Nica pot spune că motivele enunțate de Boc, chiar dacă sunt reale, nu sunt suficiente pentru a-l zbura pe respectivul ministru din funcție. Modul în care a pus Boc problema este următorul “Guvernul funcționează ireproșabil, singura uscătură este Nica, drept urmare am decis sa-l zbor de acolo”.

După această demonstrație de forță a lui Boc s-au turat pesedeii, care au anunțat belicoși că dacă Nica e remaniat, ei rup alianță și pleacă de la guvernare. Cu alte cuvinte, PSD-ul a refuzat să înghită gălușca pregătită de portocalii, și treaba s-a împuțit și a primit numele de “criză politică”.

Odată amorsată bomba numită “criză politică” a ieșit la rampă și personajul care n-ar putea să rateze niciodată o asemenea ocazie, prezidentul Băsescu. În calitatea lui de “mediator”, președintele mai întâi i-a “pus la punct” pe șefii celor două partide, iar apoi, după ce terenul era pregătit, a venit cu două propuneri de soluție salvatoare: ori ministru independent, ori ministru de la opoziție. Faza tare însă este că, după toate regulile stabilite în protocolul coaliției, ministerul de interne revenea PSD-ului, ceea ce înseamnă că ambele soluții prezidențiale înseamnă orice în afara respectării respectivului protocol.

Întrebarea care se pune acum e una logică: cine are de câștigat și cine are de pierdut în urma acestei tevaturi? S-o luăm metodic, și să vedem cine pierde:

1. cel mai tare pierd pesedeii, în frunte cu Mircea Geoană (care mai e și candidat la președenție), care au reușit sa demonstreze cât de tare se știu ține cu dinții de putere. Contrar tuturor declarațiilor și argumentelor, lipsa unui răspuns ferm și rapid la cea mai recentă provocare venită din partea lui Boc și a PDL-ului nu poate fi interpretată decât ca o disperare de a rămâne pe partea cărnoasă a ciolanului

2. pierde Boc, deoarece este pentru prima dată (cred) în istoria de dupa ’90 când o propunere de revocare a unui ministru este adresată de un premier președinteului iar acesta refuză să îi dea curs. La Boc oricum nu contează chestii de gen imagine, demnitate, etc., deoarece el deja are pentru toată lumea o imagine clară: ajutor de băgător de seamă și trompetă a lui Băsescu.

3. pierd toți contracandidații lui Băsescu deoarece președintele în funcție atrage toată atenția asupra sa în calitate de “salvator de situație”.

4. pierde toată România deoarece membrii Guvernului (și elementele de decizie din conducerea coaliției de guvernare) se țigănesc pe un post în loc să-și vadă de treaba pentru care sunt puși acolo.

De câștigat cred că e evident, singurul care căștigă ceva din toată chestiunea este Băsescu. Chiar dacă se vor găsi unii care să bănuiască faptul că toată afacerea este regizată de la Cotroceni (și că de fapt Boc execută ordinele președintelui), se vor găsi și mai mulți care să aprecieze “responsabilitatea” și “preocuparea” pentru aplanarea conflictului de care Băsescu dă dovadă.

Una peste alta, părerea mea în legătură cu tot scandalul ăsta e că totul e un mare circ, care nu are nici o legătură cu vreun motiv real, și este pun în scenă exclusiv cu scopul de a “întreține” electoratul și de a-i fabrica o imagine de “sfânt” lui Băsescu.

A venit toamna, s-a întors lumea de prin concedii și, foarte important, se apropie alegerile prezidențiale. Cică turu’ unu’ s-ar fi stabilit pentru 22 noiembrie, ceea ce înseamnă că Băselul și gașca de lachei portocalii mai au la dispoziție mai puțin de trei luni pentru a ne convinge ce treabă minunată știu să facă atunci când sunt la conducerea țării.

Ce poți face în două-trei luni ca să convingi alegătorii să voteze Băsescu? Dai legi, nenică, legi de-alea grele, cum ar fi cea care ar trebui să reformeze (pentru a mia oară) învățământul sau cea cu salariile bugetarilor. Evident, fiind voba de niște legi extrem de importante, care vor afecta direct milioane de oameni, nu se merită să le mai treci prin Parlament, că oricum aia e o instituție de doi lei. Ce rost are să mai dezbată câteva sute de indivizi, ajunși acolo doar pentru că i-a ales prostimea, niște texte de lege? N-are nici un rost, e pură pierdere de vreme, că doar treaba-i oablă: pe partea de învățământ s-a semnat un “pact” (l-a semnat și Băsescu, deci clar e bun) iar pe partea de bugetari avem un acord cu FMI care ne obligă să dăm respectiva lege. Parlamentul e în plus în toată ecuația asta.

Nu cred că merită nici măcar să ne batem capul cu ce au băgat Boc și compania în respectivele legi pentru care vor să-și “asume răspunderea”, pentru că sunt convins că textele respective nu vor ajunge veci pururi să fie puse în aplicare în forma în care sunt propuse azi. Indivizii ăștia nu sunt în stare să facă o predicție despre ce-o să se întâmple peste două ore, nu sunt în să înțeleagă ce naiba s-a întâmplat cu economia anul ăsta, dar vor să dea legi care să înceapă să producă efecte peste vreo doi-trei ani. Mi-e foarte clar că legile astea două se dau acum doar așa, “să fie”, să nu zică lumea că ei stau degeaba și nu fac nimic. Mai mult, a naibii coincidentă, se pare că legile trebuie să fie adoptate, indiferent cum, înainte de alegerile prezidențiale, pentru ca Băsescu să poată să le bifeze la capitolul “realizări”. Parcă îl și văd într-o confruntare cu vreun contracandidat, cum va spune “uite domnule, eu (guvernul meu) am facut reformă în învățământ și sectorul bugetar. Dumneavoastră cu ce vă puteți lăuda?”

Ah, să nu uit, printre legi date pe genunchi se pare că Boc și gașca mai au o ocupație amuzantă, joaca de-a datul PSD-ului afară de la guvernare. Ma mir că trupa lui Iliescu acceptă tratamentul ăsta din partea portocaliilor, se pare că foamea-i mare și înghit orice doar să rămână pe partea cărnoasă a ciolanului.

Acum că se apropie campania electorală “oficială” (pentru că aia neoficială e începută de mult) văd că pe zi ce trece apar prin presă din ce în ce mai mulțe voci radicale în cele două tabere amintite în titlu. De partea anti-băseștilor se aliniază în special un grup mai vocal de oameni din trustul Intact, respectiv Realitatea-Cațavencu, iar pe de cealaltă parte se grupează susținătorii necondiționați ai președintelui (cum ar fi dl. Tapalagă de la HotNews).

Spre deosebire de anul trecut, se pare că s-au întărit rândurile anti-băseștilor, ceea ce îl face pe președinte să scoată la înaintare cartea luptătorului singuratic împotriva sistemului, a cavalerului drept care vine pe calul alb. Mișcarea e vizibilă, Băsescu atacând furibund cele doua trusturi de presă ale “mogulilor”, și denunțând “corupția” care domnește acolo. Evident se găsesc oameni care pică în extaz în fața acestei demonstrații de “verticalitate” a președintelui, rezultatul acestei exaltări fiind întruchipat de articole de genul ăsta.

Ei bine, după parerea mea toata șarada asta cu “presa cea coruptă” este o manevră iscusită de diversiune. PD-L-ul, care se identifică cu Traian Băsescu, este într-o poziție nu tocmai comodă: un ministru (Ridzi) a fost nevoit să-și dea demisia în urma unui scandal, alt ministru (Videanu) e condamnat de instanță pentru anumite nereguli din vremea când era primar al capitalei, Pogea a fost și el amendat de o altă instanță iar Boc dă ordonanțe pe care i le anulează ulterior Curtea Constituțională. Peste toate aceste scandaluri se mai adaugă și o scădere economică vizibilă, o presiune socială în continuă creștere. Cu alte cuvinte, guvernul “nășit” și “păstorit” de domnul Băsescu face echilibristică pe marginea prăpastiei și îl lipsește pe domnul președinte de un sprijin important în toamnă.

Ce face atunci Băsescu? Ei bine, face ce știe mai bine, se apucă de lansat acuzații de tot felul, de la hoție și șantaj până la eterna CORUPȚIE. Ținta o reprezintă cel mai nou inamic public numărul unu, presa “neascultătoare” aflată în solda celor doi “moguli” Voiculescu și Vântu. Acum nu pot spune că îi stimez în mod deosebit pe jurnaliști, dar nu pot crede totuși că datele prezentate de ei sunt în totalitate niște invenții de presă, scoase pe tarabă special pentru a-l denigra pe președinte, pe miniștrii și pe cei din jurul lor. Băsescu, staff-ul și simpatizanții PD-L desfășoară acum o campanie agresivă de decredibilizare a presei, presă care a devenit brusc vinovată pentru toate ratările lor.

Nu înțeleg însă de unde până unde atâta înverșunare din partea găștii portocalii, deoarece fiind acum la putere pot controla televiziunea publică (care este încă una din cele mai “credibile” surse de presă). Nu cred că cele două posturi inamice (Antena 3 și Realitatea TV) au o putere atât de mare de a influența opinia publică. Nu prea cred că profilul actualului votant al lui Băsescu este pe target-ul celor două posturi.

În concluzie cred că ne așteaptă o perioadă de circ în toată regula, circ făcut cu un singur scop: de a distrage atenția de la problemele reale și de a expune un nou “vinovat” (în speță presa) în care lumea să poată da cu pietre.

În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Susțin campania “Vrem alta Romanie” promovată de  HappyFish.ro

Ia te uită ce-a descoperit tanti Andreea Vass, consilieră pe teme economice a primului ministru care este (cităm HotNews):

1. PIB-ul României în trimestrul II (care se termină în câteva zile) se estimează că a scăzut cu 9%

2. Guvernul analizează una din următoarele opțiuni posibile pentru “rezolvarea” problemei:

- ori mărește taxele

- ori concediază o parte din bugetari

- ori reduce salarii pentru o parte din bugetari

Sunt convins că, din punct de vedere economic, tanti Vass are dreptate. Nu prea văd însă cum o să îi convingă pe șefii direcți ai domniei sale, Boc și Băse, care n-au nici o treabă cu sportul numit “economie”.

Mă întreb acum care va fi opțiunea aleasă de guvernanți, așa, în spirit democrat-liberal? Să fie oare concedierea unor bugetari? N-aș prea crede să facă așa ceva, la prima propunere mai serioasă în direcția asta ar zbiera atât trupa pesedistă cât și Băselul, primii pentru că “nu corespunde doctrinei”, iar al doilea pentru că și-ar pierde din electorat. Aceeași terorie cred că se aplică și relativ la opțiunea de reducere de salarii pentru bugetari, în concluzie cel mai probabil ne vor aștepta majorări de taxe pentru firme.

E din ce în ce mai clar faptul că până nu vom trece de alegerile prezidențiale NU se va întâmpla nimic în direcția “reformei” sistemului bugetar. Actualii guvernanți vor sacrifica absolut orice, se vor împrumuta, vor face pe dracu-n patru pentru a putea susține salariile și pensiile până de alegeri. Ba mai mult, cu siguranță vor găsi soluții pentru a putea oferi și obișnuitele pomeni electorale.

Concluzia este una singură: foamea de bani a guvernului e mare iar ideile constructive lipsesc cu desăvârșire. Singura măsură pe care guvernul o poate adopta fără ca electoratul să-l taxeze masiv pe Băse este aceea de a mări impozitele percepute de la firme și, eventual, de la “bogați”. Se pare că acest principiu haiducesc – “să luam de la bogați și să dăm la săraci” – este singurul principiu economic pe care guvernul Boc știe să-l aplice.

Mă întreb și eu, așa, ca omul, dacă președintele și membrii guvernului nu ar avea altceva mai bun de făcut duminica la prânz decât să bată din gură la televizor. Se pare că nu, pentru că a devenit o modă ca guvernanții să presteze “ore suplimentare” în weekend, ca să vadă tot poporul că ei lucrează.

Ieri pe la prânz, pe la ora la care poporul votant ori e acasă și bagă pe sub nas, ori e la un grătar la marginea vreunui drum, întâiul marinar al țării s-a afișat la televizor și i-a tras de urechi pe miniștri domniei sale, în frunte cu Boc. Mesajul venit de la șeful statului este unul pseudo-apocaliptic, axat pe două cuvinte cheie: “recesiune” și “fond de salarii”. Mai exact, ne-a spus clar că România “va intra” în recesiune și că în toamnă-iarnă s-ar putea ca să nu mai fie bani de plătit salarii (implicit nici pensii și nici alte cele).

O chestie pe care n-am înțeles-o este de ce a folosit Băsescu timpul viitor când s-a referit la recesiune. Poate știe el mai bine decât noi termenii ăștia “tehnici”, dar ideea e clară, de luni de zile situația economică se înrăutățește, banii se termină, oameni își pierd locurile de muncă și viitorul nu sună deloc bine. Visele unora cum ar fi Andreea Vass (care spera la o evoluție economică de tip V), respectiv Mugur Isărescu (care încă speră la o mică creștere economică în 2009) par a fi din ce în ce mai tare niște aspirații utopice de vreme ce mult lăudatele “măsuri anticriză” ale guvernului întârzie să apară.

Ce mă miră este că Băselul, chiar dacă a încercat să-i liniștească pe membrii guvernului că au în continuare tot sprijinul administrației prezidențiale, le-a dat o mostră de ce-i așteaptă cât de curând, și anume o execuție colectivă în piața publică. Deja președintele a lansat o serie de acuzații foarte grave la adresa guvernului, printre cele mai importante fiind:

- faptul că secțiunea “investiții” din buget este o fantasmagorie (nu există bani la buget pentru nici un fel de investiții)

- ministerul de finanțe gestionează extrem de prost relația cu contribuabilii persoane juridice (firme) și pun piedici în economie (îngreunând sistemul de compensări)

- guvernul va fi nevoie să mai facă o rectificare “în jos” a bugetului (din care probabil să dispară cam tot ce ține de investiții)

Am convingerea că Băsescu a ales cu grijă momentul la care sa lanseze toate aceste avertismente către guvern, și mai ales că acesta este doar începutul sfârșitului guvernului Boc. În mod sigur următoarele luni până la alegerile prezidențiale vom vedea nenumărate referiri la avertismentele și indicațiile date de președinte, și nu m-aș mira ca până spre sfârșitul verii să vedem câțiva miniștri demiși (Marian Sârbu, Pogea, Andronescu cred că sunt printre cei mai expuși).

Cred că toată acestă manevră are un scop cel puțin dual:

- în primul rând este un exercițiu de imagine și o demonstrație de forță a lui Băsescu, un rol pe care-l joacă în fața alegătorilor pentru a-i convinge că el este omul providențial de care “țara” are nevoie

- în al doilea rând o răbufnire de genul “eu v-am făcut, eu vă omor” la adresa guvernului, guvern care la ora asta trage în jos popularitatea președintelui.

În concluzie, fie ploaie, fie vânt, fie ce-o fi, nu ne putem plânge că ducem lipsă de circ!

De ceva vreme încoace diverși neni din guvern, în frunte cu Boc, ne explică frumos și cu dicție ce super idee au ouat pentru a împușca mai mulți iepuri dintr-un foc: oferă un tub de oxigen proaspăt pieței imobiliare și implicit firmelor de construcții și mai pun o cărămidă la construcția ce ar trebui să ducă la deblocarea creditării. Și pentru că toate ideile geniale trebuiau să aibă un nume numai bun de folosit într-o campanie electorală, i-au zis “Prima casă”.

Pe scurt, ideea e simplă și clară: prin acest program statul pune la dispoziție un fond de garantare de un miliard de euro, fond care va putea fi utilizat ca garanție pentru un credit ipotecar cu următoarele caracteristici:

- garanția acoperită de fond să nu depășească 60 000 euro

- dobânda să fie “mică” (nu a explicat nimeni exact cât consideră guvernul o dobândă “mică”)

- banca să accepte ca avans 5% din valoarea creditului

- solicitantul să nu dețină o locuință în proprietate și să nu fi beneficiat înainte de vreun credit ipotecar

La prima vedere treaba pare să sune al naibii de bine, dar dacă o luam un pic la disecat se cam strică. După umilele mele cunoștințe, un credit ipotecar presupune din start faptul că imobilul achiziționat se constituie ca garanție. Faptul că statul mai oferă încă o garanție în plus prin acel fond înseamnă practic că banca poate acorda un credit acoperit în proporție de până la 200% cu garanții extrem de solide (chiar dacă imobilul ajunge să nu mai valoreze absolut nimic banca recuperează banii de la fond). Dar șmecheria este cu totul alta, după declarațiile unor bancheri această garanție suplimentară afectează exclusiv costul de risc, iar efectul este de maxim un punct procentual la dobândă, în condițiile în care accesarea garanției implică costuri de 2, 2.5 % din suma garantată. Cu alte cuvinte o bună parte din ce se economisește în timp (un punct procentual în plus sau în minus se simte considerabil la un credit pe 20 – 25 de ani) trebuie plătit “up-front” pentru a putea accesa fondul de garantare.

O a doua chestie este cea legată de avans. Reprezentanții guvernului repetă mereu un procent magic, 5%. Adică vezi doamne, vei putea lua un credit ipotecar de 60 000 cu un avans de 3000 de euro. Uită să spună de deja se pot contracta asemenea credite (chiar cu avans 0% la unele bănci) dar că rata lunară este undeva între 470 – 870 euro pe luna (DAE intre 9% și 18%) (informațiile sunt de pe FinZoom.ro). Ei bine, pentru ca o familie de două persoane să poată plăti o asemenea rată se presupune că veniturile nete minime (în condițiile în care nu mai au alte credite) de aproximativ 1500 euro, adică 6000 ron/lună. Din câte mai știu eu salariul MEDIU din România e undeva pe la 1200- 1300 lei, ceea ce înseamnă că gradul de indatorare pentru o familie de două persoane plătite cu salariul mediu pe economie ar fi de 75%. Nu știu dacă am pierdut eu cumva contactul cu realitatea, dar a avea 6000 lei/lună din salariu nu e chiar la îndemână oricui, mai ales dacă vorbim de persoane pentru care acest program ar trebui să fie soluția pentru a putea accesa un credit ipotecar.

Părerea mea este că scopul real al programului este unul în principal electoral, iar obiectivul de a vinde 50 000 de locuințe este unul cel puțin utopic. Nu văd nicăieri nici un fel de avantaj pentru cei cu venituri mici. Singurii “câștigați” ar fi din nou speculanții de pe piața imobiliară, care acum sunt afectați de faptul că băncile evaluează proprietățile care ar putea fi aduse în garanție mult sub prețul cerut de ei. Deocamdată, din câte văd eu, acești 60 000 de euro de la stat nu pot face nimic altceva decât să revigoreze vânzările la prețuri supraevaluate.

În anul de grație 2009, președintele ne împărtășește viziunea sa în materie de politică internă: “Romania trebuie condusa in forta. Pentru ca in Romania sa inceapa sa mearga lucrurile avem nevoie de o majoritate de 50%+1, si nu de o coalitie” (via HotNews). Mai mult decât atât, în cadrul discuțiilor avute cu parlamentarii portocalii, președintele ar fi declarat că nu este mulțumit de felul în care lucrează actuala coaliție de guvernare. Oare ce vrea să spună de fapt Băsescu?

Să le luam pe rând. De departe cea mai interesantă afirmație este aceea că România ar trebui condusă “în forță”, cu alte cuvinte de către un regim mult mai autoritar decât cel prevăzut de Constituție. Declarația ar putea părea una cu tentă electorală, bine știut fiind faptul că românii preferă în mod tradițional figurile tip “Vlad Țepeș”, care să ia frâiele și “să facă ordine în țară”. Pe de altă parte, declarația făcută poate fi una extrem de periculoasă, deoarece în traducere liberă ceea ce spune Băsescu este că sistemul democratic din România este falimentar.

Partea a doua a afirmației, aceea că o condiție pentru ca “să meargă lucrurile” este ca guvernarea să fie asigurată de un singur partid cu peste 50% din voturi, mă pune și mai rău pe gânduri. Este clar că Băsescu, om cu o mare experiență de guvernare în cadrul unor coaliții și cu o și mai mare experiență de distrugător de alianțe, s-a cam săturat să fie nevoit să împartă puterea cu alții și, mai rău, să fie nevoit să facă mereu unele concesii pe care statutul de membru al unei coaliții le impune. În orice caz, asemenea declarații venind din partea unui președinte de stat membru al UE mi se par cel puțin o dovadă de lipsă de maturitate politică. Este greu de crezut că în ziua de azi, când de bine de rău oamenii au mult mai ușor acces la informație, vreun partid să mai reușească singur performanțele FSN-ului de la începutul anilor ’90.

E posibil ca una din soluțiile la care se gândește Băsescu este ca, după ce va fi reales (orice plan pică dacă el pierde al doilea mandat), să încerce din nou o tentativă fuziune, ori cu PNL, ori cu PSD. Este singura soluție prin care și-ar putea asigura cel puțin trei ani de guvernare așa cum și-o dorește. Cred că este foarte posibil ca de data aceasta Băsescu să încerce să abordeze problema fuziunii cu PSD, din două motive: capitalul electoral important și “aparatul” din teritoriu foarte bine pus la punct.

Sunt tare curios să văd ce ne așteaptă și sper din tot sufletul că visele președintelui de a conduce noul partid-stat al României să se năruiască în toamnă.