hash.ro - ITistu’ de dreapta

În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

De când au ajuns la putere membrii cabinetului Boc, atât ei cât și restul de reprezentanți ai autorităților (în frunte cu Băsescu) se lamentează la televizor că situația e nașpa și nu au bani și lansează apel după apel la “solidaritate socială”.

Ia să vedem ce înseamnă această “solidaritate socială” a lui Pogea și Boc:

1. firmele private să-și plătească atât datoriile față de stat cât și față de angajați

2. persoanele fizice să-și plătească taxele și impozitele la timp

3. cei care au de primit bani de la stat să se mai rabde și să accepte întârzieri și plăți parțiale

Cu alte cuvinte, toată lumea ar trebui să “strângă cureaua” pentru “binele țării”.

În numele acestei “solidarități sociale”, guvernul Boc a introdus impozitul forfetar, a limitat deductibilitatea TVA, a băgat acum acest sistem de coplată a serviciilor medicale și numai bunul Dumnezeu mai știe ce biruri va mai pune. Tot în numele acestei “solidarități sociale” unii angajați din sistemul de stat (de ex. CFR) nu își primesc salariile la timp (vezi greva spontană de ieri).

În tot acest timp ce face Pogea? Apare la televizor și ne explică frumos că angajații ministerului pe care îl conduce au prevăzut în buget 13 milioane de euro fonduri pentru primele de vacanță (aprox 400 euro/angajat), și ne mai spune că suma este una mică, și că e un drept al salariaților (negociat cu sindicatele) drept urmare nu se poate face nimic – banii ăia trebuie dați și gata, nu se poate pune problema suspendării acelei prime. Mai mult, ne spune că oricum nu numai angajații care țin de ministerul de finanțe beneficiază de aceste privilegii, ci cam toate categoriile de bugetari.

Din toată chestia asta eu nu pot înțelege decât un singur lucru, solidaritatea socială se cere numai din partea firmelor și persoanelor private, altele decât cele din sectorul bugetar. Cei care lucrează în mediul privat trebuie să accepte reduceri de salarii, trebuie să accepte să fie dați afară, firmele trebuie să plătească taxe mai mari, toate în numele acestei “solidarități”, în timp ce pe sectorul bugetar nu se poate pune problema nici măcar de reducere a unor privilegii. Să fie foarte clar, în ziua de azi, când mai toată lumea din mediul privat se chinuie să supraviețuiască, acordarea de prime de vacanță de milioane de euro unor angajati la stat este un privilegiu, și în nici un caz nu poate fi considerat un simplu “drept”.

În concluzie, ceea ce Boc și Pogea numesc “solidaritate socială” este de fapt un jaf la drumul mare și demonstrează încă odată calitatea morală și profesională a indivizilor care au ajuns să ne conducă. Le mulțumesc pe această cale în primul rând tuturor celor care au votat PSD și PDL și în al doilea rând celor care stau liniștiți acasă și spun că pe ei nu-i interesează.

După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Susțin campania “Vrem alta Romanie” promovată de  HappyFish.ro

Mă întreb și eu, așa, ca omul, dacă președintele și membrii guvernului nu ar avea altceva mai bun de făcut duminica la prânz decât să bată din gură la televizor. Se pare că nu, pentru că a devenit o modă ca guvernanții să presteze “ore suplimentare” în weekend, ca să vadă tot poporul că ei lucrează.

Ieri pe la prânz, pe la ora la care poporul votant ori e acasă și bagă pe sub nas, ori e la un grătar la marginea vreunui drum, întâiul marinar al țării s-a afișat la televizor și i-a tras de urechi pe miniștri domniei sale, în frunte cu Boc. Mesajul venit de la șeful statului este unul pseudo-apocaliptic, axat pe două cuvinte cheie: “recesiune” și “fond de salarii”. Mai exact, ne-a spus clar că România “va intra” în recesiune și că în toamnă-iarnă s-ar putea ca să nu mai fie bani de plătit salarii (implicit nici pensii și nici alte cele).

O chestie pe care n-am înțeles-o este de ce a folosit Băsescu timpul viitor când s-a referit la recesiune. Poate știe el mai bine decât noi termenii ăștia “tehnici”, dar ideea e clară, de luni de zile situația economică se înrăutățește, banii se termină, oameni își pierd locurile de muncă și viitorul nu sună deloc bine. Visele unora cum ar fi Andreea Vass (care spera la o evoluție economică de tip V), respectiv Mugur Isărescu (care încă speră la o mică creștere economică în 2009) par a fi din ce în ce mai tare niște aspirații utopice de vreme ce mult lăudatele “măsuri anticriză” ale guvernului întârzie să apară.

Ce mă miră este că Băselul, chiar dacă a încercat să-i liniștească pe membrii guvernului că au în continuare tot sprijinul administrației prezidențiale, le-a dat o mostră de ce-i așteaptă cât de curând, și anume o execuție colectivă în piața publică. Deja președintele a lansat o serie de acuzații foarte grave la adresa guvernului, printre cele mai importante fiind:

- faptul că secțiunea “investiții” din buget este o fantasmagorie (nu există bani la buget pentru nici un fel de investiții)

- ministerul de finanțe gestionează extrem de prost relația cu contribuabilii persoane juridice (firme) și pun piedici în economie (îngreunând sistemul de compensări)

- guvernul va fi nevoie să mai facă o rectificare “în jos” a bugetului (din care probabil să dispară cam tot ce ține de investiții)

Am convingerea că Băsescu a ales cu grijă momentul la care sa lanseze toate aceste avertismente către guvern, și mai ales că acesta este doar începutul sfârșitului guvernului Boc. În mod sigur următoarele luni până la alegerile prezidențiale vom vedea nenumărate referiri la avertismentele și indicațiile date de președinte, și nu m-aș mira ca până spre sfârșitul verii să vedem câțiva miniștri demiși (Marian Sârbu, Pogea, Andronescu cred că sunt printre cei mai expuși).

Cred că toată acestă manevră are un scop cel puțin dual:

- în primul rând este un exercițiu de imagine și o demonstrație de forță a lui Băsescu, un rol pe care-l joacă în fața alegătorilor pentru a-i convinge că el este omul providențial de care “țara” are nevoie

- în al doilea rând o răbufnire de genul “eu v-am făcut, eu vă omor” la adresa guvernului, guvern care la ora asta trage în jos popularitatea președintelui.

În concluzie, fie ploaie, fie vânt, fie ce-o fi, nu ne putem plânge că ducem lipsă de circ!

Ieri, 7 iunie 2009, s-a mai desfășurat o tură de alegeri în România, ocazie cu care am reușit din nou să ne facem de râsul Europei atât prin modul de desfășurare al alegerilor, cât și al rezultatelor. Am reușit să trimitem în Parlamentul European personaje ca Gigi Becali, Vadim, EBA și, mai ales, am reușit să regizăm un circ de toată frumusețea.

Tocmai când aș fi zis că deja nu se mai poate întâmpla nimic surprinzător, ei bine, s-a întâmplat: pentru prima dată după ‘89 am avut de-a face cu o fraudă “pe față”, experimentul numit EBA. Manevra, pentru că nu mă poate convinge nimeni că mișcarea cu “candidatul independent” nu a fost una premeditată și pregătită cu grijă, a fost făcută cu dublu scop:

1. să asigure “victoria” portocalie – ies la egalitate cu PSD-PC “pe bune” dar îi fac la lanț prin faptul că independenta vieții se reînscrie în partid

2. să ne demonstreze că poporul român e caracterizat în primul rând de prostie

Marii câștigători ai acestor alegeri nu sunt însă cei care se împăunează azi cu victoria, în speță PD-L și PSD, ci PRM-ul, singurul partid neparlamentar din România care reușește performanța de a trimite două personaje (Vadim și Becali) în Parlamentul European. Alți mari câștigători sunt UDMR-ul, care reușeste la rândul său să obțină un scor dublu față de poziția lor “normală”, dar în acest caz n-aș putea spune că este meritul partidului cât rezultatul participării foarte scăzute la vot.

Să revenim însă la marea înșelătorie marca Băsescu. Deja am văzut reacții (vezi comentarii pe HotNews) ale portocaliilor, care ne explică nouă cum PD-L-ul a învins detașat deoarece voturile pentru EBA se adaugă la cele ale partidului, în concluzie rezultând că portocalii sunt cel mai mare și mai mândru partid. Eu sunt de părere că în cazul  EBA este vorba de o fraudă grosolană, împachetată însă într-un ambalaj perfect legal. Era evident că dacă prințesa casei prezidențiale era plasată pe un loc eligibil pe lista partidului tatălui ei, partidul ar fi fost dezavantajat și probabil cu toată mobilizarea, autobuzele, urnele mobile și listele suplimentare nu ar fi reușit să adune mai mult de cât au luat așa. Acum însă, după ce se numără voturile și EBA câștigă “prin forțe proprii” un loc în PE, nimeni n-o poate împiedica să dea voturile pe care le-a primit partidului prezidențial, și uite așa partidul care câștigă 10 mandate la vot reușește să trimită 11 reprezentanți la Bruxelles.

Toată această manevră josnică nu poate decât să provoace greață, silă, și să ofere și mai multe motive oamenilor pentru a nu se prezenta la urne. În orice caz, după țigănia la care am asistat ieri, nu mai pot să condamn pe nimeni din cei care nu s-au prezentat la vot, chiar dacă încă voi continua să sper că dacă prezența la urne ar fi fost mult mai mare poate rezultatele ar fi fost un pic mai puțin halucinante (UDMR la vreo 5% și PRM afară)

De ceva vreme încoace diverși neni din guvern, în frunte cu Boc, ne explică frumos și cu dicție ce super idee au ouat pentru a împușca mai mulți iepuri dintr-un foc: oferă un tub de oxigen proaspăt pieței imobiliare și implicit firmelor de construcții și mai pun o cărămidă la construcția ce ar trebui să ducă la deblocarea creditării. Și pentru că toate ideile geniale trebuiau să aibă un nume numai bun de folosit într-o campanie electorală, i-au zis “Prima casă”.

Pe scurt, ideea e simplă și clară: prin acest program statul pune la dispoziție un fond de garantare de un miliard de euro, fond care va putea fi utilizat ca garanție pentru un credit ipotecar cu următoarele caracteristici:

- garanția acoperită de fond să nu depășească 60 000 euro

- dobânda să fie “mică” (nu a explicat nimeni exact cât consideră guvernul o dobândă “mică”)

- banca să accepte ca avans 5% din valoarea creditului

- solicitantul să nu dețină o locuință în proprietate și să nu fi beneficiat înainte de vreun credit ipotecar

La prima vedere treaba pare să sune al naibii de bine, dar dacă o luam un pic la disecat se cam strică. După umilele mele cunoștințe, un credit ipotecar presupune din start faptul că imobilul achiziționat se constituie ca garanție. Faptul că statul mai oferă încă o garanție în plus prin acel fond înseamnă practic că banca poate acorda un credit acoperit în proporție de până la 200% cu garanții extrem de solide (chiar dacă imobilul ajunge să nu mai valoreze absolut nimic banca recuperează banii de la fond). Dar șmecheria este cu totul alta, după declarațiile unor bancheri această garanție suplimentară afectează exclusiv costul de risc, iar efectul este de maxim un punct procentual la dobândă, în condițiile în care accesarea garanției implică costuri de 2, 2.5 % din suma garantată. Cu alte cuvinte o bună parte din ce se economisește în timp (un punct procentual în plus sau în minus se simte considerabil la un credit pe 20 – 25 de ani) trebuie plătit “up-front” pentru a putea accesa fondul de garantare.

O a doua chestie este cea legată de avans. Reprezentanții guvernului repetă mereu un procent magic, 5%. Adică vezi doamne, vei putea lua un credit ipotecar de 60 000 cu un avans de 3000 de euro. Uită să spună de deja se pot contracta asemenea credite (chiar cu avans 0% la unele bănci) dar că rata lunară este undeva între 470 – 870 euro pe luna (DAE intre 9% și 18%) (informațiile sunt de pe FinZoom.ro). Ei bine, pentru ca o familie de două persoane să poată plăti o asemenea rată se presupune că veniturile nete minime (în condițiile în care nu mai au alte credite) de aproximativ 1500 euro, adică 6000 ron/lună. Din câte mai știu eu salariul MEDIU din România e undeva pe la 1200- 1300 lei, ceea ce înseamnă că gradul de indatorare pentru o familie de două persoane plătite cu salariul mediu pe economie ar fi de 75%. Nu știu dacă am pierdut eu cumva contactul cu realitatea, dar a avea 6000 lei/lună din salariu nu e chiar la îndemână oricui, mai ales dacă vorbim de persoane pentru care acest program ar trebui să fie soluția pentru a putea accesa un credit ipotecar.

Părerea mea este că scopul real al programului este unul în principal electoral, iar obiectivul de a vinde 50 000 de locuințe este unul cel puțin utopic. Nu văd nicăieri nici un fel de avantaj pentru cei cu venituri mici. Singurii “câștigați” ar fi din nou speculanții de pe piața imobiliară, care acum sunt afectați de faptul că băncile evaluează proprietățile care ar putea fi aduse în garanție mult sub prețul cerut de ei. Deocamdată, din câte văd eu, acești 60 000 de euro de la stat nu pot face nimic altceva decât să revigoreze vânzările la prețuri supraevaluate.

După cum știm cu toții unul din ministerele populate cu “experții” portocalii este ministerul finanțelor. În frunte îl avem pe nea Pogea, iar în eșalonul doi niște personaje de calibrul doameni Grațiela Iordache, încă o demnă reprezentană a “grupului de la Cluj” din jurul domnului Boc.

Via HotNews aflăm că această distinsă doamnă, în calitate de reprezentant al guvernului, a participat la o dezbatere organizată de Camera de Comerț București, dezbatere în timpul căreia a transmis foarte clar poziția ministerului și a partidului pe care-l reprezinta vis-a-vis de mediul de afaceri. În esență, această tovarășă portocalie ne-a explicat tuturor cum stă treaba din punct de vedere al ministerului și, implicit, a PD-L:

1. e foarte bine că aproape 20 000 de firme și-au suspendat activitatea  sau s-au desființat

2. singurul lucru pe care-l știe în calitatea domniei sale de profesor la ASE este că o firmă nu poate funcționa nici o secunda fara profit

3. masina este un lux, firma poate funcționa foarte bine dacă deplasarile se fac cu transportul in comun. 

Aceasta doamna ne demonstreaza care este de fapt viziunea celor pusi sa conduca ministerul finanțelor: rolul lor este acela de perceptori. Pe nimeni nu interesează dacă ai sau n-ai de unde plăti, rolul celor de acolo este de a încasa taxe și de a institui unele noi, cu scopul final de a scoate bani și din piatră seacă. De mult n-am mai văzut atâta aroganță, nesimțire și infatuare într-o persoană aflată într-o funcție înaltă în stat și plătită din banii mei.

In orice caz, recomand articolul de pe Hotnews oricui a votat PD-L-ul în ideea ca acest partid reprezintă dreapta, că vrea sa sprijine clasa de mijloc și să aducă bunăstarea în Romania. Cred că declarațiile acestei țoape investită cu rang și putere sunt mai elocvente decât toate programele de guvernare, mesajele și declarațiile sforăitoare ale colegilor mai buni de gură din partid, în frunte cu trompeta numărul 1 care e încă instalată comod la Cotroceni.

Sper din tot sufletul ca poate în al 12-lea ceas să se deștepte și românașii noștri și să vadă ce podoabe au ajuns să ne conducă și să-i trimită pe acești parveniți portocalii la groapa de gunoi a istoriei!

Un slogan populist, printre primele lansate de actualul președinte pe vremea când era ministru la transporturi și declara că realizarea de autostrăzi nu este o prioritate pentru România, era “Aici sunt banii dumneavoastră”. Sloganul venea să justifice într-un fel introducerea taxei de utilizare a drumurilor naționale, numită oficial “rovinietă” și popular “taxa Băsescu”.

Taxa (valoarea anuală) este acum între minim 28 euro (autoturism) si maxim 1210 euro (camion).

La prima vedere nu pare mare – în Ungaria taxa anuală la un autoturism este de aprox. 134 euro, dar există o diferență majoră: Ungaria chiar are o infrastructură rutieră OK și taxa se plătește numai pentru a circula pe autostrăzi. Iar autostrăzile în Ungaria chiar există, sunt întreținute corespunzător și leagă deja toate punctele importante ale țării.

La noi, pentru suma de 28 de euro avem dreptul să ne târâm pe niște șosele construite acum zeci de ani, înguste, prost semnalizate, de multe ori într-o stare deplorabilă, care traversează zeci și sute de localități, pe care cu greu poți atinge o medie de deplasare de 60-70 km/h. Mai mult, pe respectivele drumuri naționale pe care noi le plătim ne împiedicăm frecvent de: căruțe, utilaje agricole, turme de animale și alte asemenea binefaceri.

În concluzie cred că nimeni nu mă poate contrazice dacă susțin că rovinieta noastră e cea mai scumpă taxă de drum din lume!

În bunul spirit al administrației BăseBoc, deciziile de importanță capitală se iau în stil pompieristic, fără nici un fel de analiză a situației de fapt. Cea mai recentă dovadă în acest sens o constituie Ordonanța de Urgență privind rectificarea bugetară și modificările aduse Codului Fiscal. Toată lumea, de la cei direct vizați (antreprenori) până la analiștii economici cei mai iubitori de bugete dolofane ale statului sunt de părere că guvernul face o greșeală imensă, numai Boc și Pogea se cred mai deștepti. Mai mult, conform spuselor lui Boc “Toti expertii mondiali care nu au fost in stare sa prevada aceasta criza, acum vor sa ne dea solutii.”

Via HotNews aflăm de un memoriu realizat de reprezentanți ai celor mai prestigioase companii de consultanță din lume, memoriu în care acești experți demonstrează cu argumente greu de combătut faptul că măsurile luate prin minunata ordonanță contravin unor directive europene, că măsuri similare au fost demontate în justiție și că efectele aplicării lor vor fi dăunătoare economiei. Acum nu pot spune că am încredere 100% în respectivele comapanii de consultanță, dar cred că în situația dată argumentația făcută de ei este cu mult mai solidă decât nota de fundamentare realizată de Ministerul Finanțelor. Mai mult decât atât, se pare că nici experții FMI nu sunt foarte convinși că noile măsuri vor aduce bani în plus la buget, ba chiar din contră.

Singurii care sunt convinși că dețin adevărul suprem sunt Pogea și cu Boc. Nu vor să audă de nici o altă părere, indiferent dacă e susținută de argumente sau nu, îi dau înainte cu ideile lor puține dar fixe: toți micii întreprinzători sunt evazioniști, nu se poate ca atâtea firme să aibă pierdere, patronii sunt de vină că investesc profiturile firmelor pe care le conduc în mașini, proprietăți și alte bunuri în loc să plătească impozite la stat și guvernul Tăriceanu e de vină pentru împrumutul extern, deoarece n-a economisit bani în perioada de creștere economică. Citind părerile exprimate atât de Boc cât și de Pogea, indivizi fără nici o pregătire reală în domeniul economic, cu experiență irelevantă (să fii director la o firmă din clientela PDL, respectiv primar al aceluiași partid cu bugete enorme la dispoziție nu îi califică pentru funcțiile deținute azi), realizez că România este guvernată cam în același stil în care un țăran își administra gospodăria pe la 1900. Deciziile se iau “la plezneală”, speranțele sunt mari, iar dacă ceva nu iese bine se aruncă vina ori pe FMI, ori pe contribuabili, ori pe vremea de afară, ori pe orice altceva decât propria incompetență.

Domnii Boc și Pogea și-au atins acum apogeul carieriei (mi-e greu să cred că vor ajunge undeva mai sus decât sunt acum), sunt pătrunși de propria importanță și se simt învincibili, drept urmare nu le a teamă să facă experimente pe vreo 20 de milioane de oameni. Starea în care se află domniile lor are un nume: beția puterii, aceeași beție pe care o împărtășesc cu șeful lor cel mare de la Cotroceni. Sper ca toți trei, împreună cu restul de căței care-i înconjoară și-i lingușesc să aibă parte cât mai repede de binemeritatul duș rece. Sper totuși ca acel duș rece să nu fie un fel de potop pentru noi, restul, cei care avem de suportat experimentele idioate ale lor.