hash.ro - ITistu’ de dreapta

Insititutul Național de Statistică a făcut publice primele date oficiale privind evoluția economică a României în anulde grație 2009, sub conducerea capabilă a diverselor guverne ale lui Boc (de fapt ale lui Băsescu). Rezultatele le vedeți pe HotNews sau direct la INS.

Foarte pe scurt, datele publicate de INS dărâmă complet mitul trâmbițat de Băsescu și alte personaje “responsabile” și “informate” cum că România ar fi ieșit deja din recesiune în ultimul trimestru al lui 2009 și că etapa cea mai dificilă a crizei economice ar fi trecut. Datele publicate (7.1% scădere a PIB, inflație în creștere) confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că în continuare ne ducem la vale.

Faza cea mai tare, care ne demonstrează clar unde suntem și pe cine avem la guvernare, este că statisticile astea nu interesează pe nimeni din cei care au fost puși să se “lupte cu criza”. Nu l-am auzit nici pe primul ministru, nici pe ministrul de finanțe, nici pe guvernatorul BNR și nici pe Băsescu să scoată vreo vorbuliță despre datele astea versus declarațiile lor sforăitoare și debordând de optimism de nici 2 luni în urmă. Toți nenii ăștia ne-au împuiat capul prin noiembrie-decembrie 2009 cum că greul a trecut, că am început să ne redresăm și că uite, guvernul și-a făcut treaba și ne-a trecut peste perioada de criză.

Partea cea mai proastă e că, dacă ne raportăm la restul țărilor din UE (unele lovite de criză mai rău decât România), observăm că mai toate au reușit să îndeplinească predicțiile analiștilor și să înregistreze mici creșteri în ultimul trimestru al lui 2009. România a reușit din nou să se facă de baftă și să aibă rezultate complet diferite față de estimări. Problema cea mai gravă este că am reușit din nou să demonstrăm că nici un fel de previziuni “oficiale” legate de evoluția economiei românești nu pot fi luate în serios, și că de fapt economia noastră este una haotică și, implicit, extrem de instabilă.

Faptul că datele reale contrazic previziunile în mod repetat dau un semnal clar și cât se poate de negativ atât creditorilor României dar mai ales posibililor investitori – riscurile de a băga bani aici sunt mari. Sunt aproape convins că în viitorul apropiat ne vom trezi brusc că ba se anulează niște proiecte de investiții, ba că băncile își scot mai scot ceva bani din țară, ba că noile credite pe care Romania le va contracta vor veni cu dobânzi mai mari.

Cine-i de vină pentru toată bulibășeala asta? Aud? În orice țară normală, de vină pentru asemenea situații este în Guvernul, și în special primul ministru, ministrul de finanțe și cei de pe la economie, transporturi, munca, etc. în cazul nostru situația e mai specială, deoarece guvernul in 2009 nu a făcut nimic de capul lui, ci a funcționat ca o extensie a președintelui. Nu pot să nu-mi aduc aminte de declarațiile lui Băsescu, făcute la începutul lui 2009, în care susținea sus și tare că nu e treaba Guvernului de a scoate țara din criză, ci e treaba Uniunii Europene. Adică daca ne scot ăia din rahat, bine, dacă nu, oricum n-aveam nici o șansă de capul nostru deci n-are rost să ne agităm.

Dată fiind situația, îmi permit să acord câteva “premii”:

1. marele premiu “minicinosul ordinar” al anului se acordă președintelui Băsescu, pentru felul în care ne informa în campania electorală că deja am ieșit din recesiune și că planul lui anticriză a reușit.

2. premiul I “prostul satului” se acordă primului ministru Boc, pentru felul în care a funcționat ca trompetă a președintelui și performanța de a fi fost trimis la gunoi de Parlament și apoi adunat de-acolo și reinstalat în funcție

3. premiul II “cel mai incompetent dintre incompetenți” și-l împart miniștrii Pogea și Vlădescu, pentru eficiența cu care au reușit să-i distrugă și pe cei care mai mișcau ceva în economia reală (a se citi IMM-uri)

4. premiul III “speculantul anului” se acordă guvernatorului BNR Mugur Isărescu, pentru abilitatea cu care s-a jucat cu cursul euro în așa fel încât să facă pe plac puterii (vezi evoluția cursului din ultimele 4-5 luni)

Studiu de caz

Se dau două state membre ale UE, Romania, sub oblăduire băsesciana, și Germania, sub oblăduirea Angelei Merkel. Ia să vedem la ce s-au gândit și unii și alții că ar merita făcut cu suma de 100 de milioane de euro:

1. Germania alocă banii înființării unui fond de microcredite destinat firmelor foarte mici (probabil echivalentul microîntreprinderilor pe care Vlădescu tocmai le-a desființat). Prin acest fond se vor putea acorda credite în valoare de maxim 20 000 euro firmelor pe care băncile refuză să le crediteze. Sursa știrii e aici.

2. Romania dă banii ca sprijin financiar nerambursabil Republicii Moldova (în patru tranșe a câte 25 de milioane fiecare). Sursa știrii e aici, la paragraful privind “cooperarea în plan economic”.

În traducere liberă, Germania, care după cum știm e o țărișoară mai amărâtă în felul ei, se gândește bă, hai să-i ajutăm un pic pe aia loviți de criza financiară. 20 000 de euro de căciulă înseamnă 5000 de firme salvate probabil de la faliment sau ajutate să treacă un hop. Mai mult decât atât, 60 din alea 100 de milioane vin din fonduri europene.

De cealaltă parte, România, ca o superputere economică europeană ce se află, se gândește bă, noi și așa n-avem probleme cu criza, hai sa-i ajutăm pe frații de peste Prut. Le dăm lor banii să-și refacă “infrastructura de interes local”, în special în zona educației (modernizari de școli, etc.). Evident că nu spune nimeni de unde vor proveni acei bani, de unde tragem concluzia că ei sunt din bugetul statului. Adevărul e că ce mai contează 100 de milioane în plus sau în minus la bugetul României, e un fleac

Lăsând gluma la o parte, exemplul de mai sus ne arată cam care este diferența de atitudine față de proprii cetățeni a conducerilor celor două țări. Nu spun că e un lucru rău ca România să acorde sprijin financiar Republicii Moldova, dar această mișcare este cel puțin ciudată în situația în care la ora actuală România a împrumutat 20 de miliarde de euro de la FMI și încă multe alte miliarde de pe la diverse bănci pentru a putea face față crizei economice, criză pe care în continuare nu știm când și mai ale cum o vom depăși.

Au trecut sărbătorile (cel puțin pentru majoritatea dintre noi), lumea s-a cam întors la lucru (fără prea mult chef, sunt sigur) așa că putem să ne gândim deja la ce o să ne aducă anul 2010.

Băselul, care văd că după ce s-a reales e la refacere și încă sărbătorește, că nu i-am prea auzit pliscul de ceva vreme, ne zice că 2010 ne va aduce ieșirea din criză. Mă întreb oare dacă vom ieși din criză intrând în colaps, sau cum? Cu guvernul ăsta de doi bani (Boc țșpe), guvern incapabil să facă ceva constructiv în 2009, nu știu ce șanse sunt ca România să o ia într-o direcție bună.

Din punct de vedere politic mă aștept la un an mult mai liniștit decât 2009, din simplul motiv că nu se preconizează nici un fel de alegeri în viitorul apropiat, mai exact până prin 2012. Un alt motiv este componența guvernului, care este acum unul majoritar PD-L și petecit cu UDMR și traseiști (a se citi “independenți”). De data asta Băselul a reușit să construiască o majoritate “solidă”, unind în jurul partidului său pe toți restul de fomiști din Parlament și obținând așa o majoritate subțire (un pic peste 50%) dar suficientă.

Din punct de vedere economic mă aștept la continuarea “capodoperei” începută în 2009. Cuvântul de ordine va fi în continuare de a stoarce tot ce se poate stoarce de pe urma firmelor private, cu precădere IMM-uri, statul va rămâne în continuare cel mai mare și lacom client al băncilor, ne vom ploconi la FMI și UE pentru bani și vom încerca tot felul de șmecherii (vezi taxa de poluare, impozitul forfetar, etc) pentru a ne târî înainte. Clientela statului (care deja se confundă aproape integral cu clientela portocalie) va prospera în continuare, iar restul lumii se va descurca după cum poate fiecare.

Anul 2010 va fi din nou unul în care un subiect mereu fierbinte va fi cursul EURO. Mai mult ca sigur vom avea din nou parte de evoluții întreținute mai mult de intervențiile BNR decât de mersul economiei și presiunea pe leu va fi din ce în ce mai mare (explicația e destul de simplă, peste economia românească bazată în special pe comerț cu produse importate se va adăuga faptul că va trebui să plătim o parte din datoriile făcute anul trecut). Legat de un pronostic asupra cursului de schimb al EURO, mă aștept ca acesta să se învârtă în jurul valorii de 4.5 (+/- 0.3 lei), adică în jurul valorilor înregistrate în noiembrie 2009. Nu prea văd cum s-ar putea susține un curs mai mic, dar în același timp nu cred că BNR ar lăsa cursul să o ia spre valori de 5 atâta timp cât vor avea suficiente fonduri (chiar dacă sunt din împrumuturi) pentru a interveni în piață.

Din punct de vedere al prețurilor, sunt convins că ele vor crește în special la mâncare, utilități și bunuri de consum. Experiența ne-a învățat că în România primele scumpiri se fac în zonele de strictă necesitate, acolo unde se știe sigur că oamenii vor înjura, vor strânge din dinți si vor plăti.

Cu alte cuvinte, după părearea mea 2010 va fi o continuare “firească” a lui 2009, sub aceeași conducere atentă a echipei Băsescu, Boc, Videanu, Blaga, Berceanu, Udrea. Are cineva curaj să-și faca vreun plan optimist?

Dragi votanți ai PD-L și PSD, dragi susținători și simpatizanți ai președintelui și-ai primului ministru, dragi pupinbăsești, pupinboci, pupiniudrea și restul, ia citiți mai jos ce spune șeful vostru, Zeus. Mare atenție la fragmentele marcate in bold.

“Întrebare:

Voiam să vă întreb, având în vedere nemulţumirile mediului de afaceri legate de măsurile economice luate de Guvern şi faptul că o ţară vecină, Ungaria, se descurcă mult mai bine după ce a numit un Guvern de tehnocraţi, întreb dacă aveţi în vedere o asemenea soluţie?

Preşedintele Traian Băsescu:Ţara vecină, Ungaria, care se descurcă mult mai bine, este cea care a amputat masiv salariile şi pensiile. Eu sunt un adept al efortului maxim al Guvernului să nu se ajungă la această situaţie. Şi acolo cheltuielile bugetare erau marea problemă. Sigur, putem discuta de reduceri de sporuri, de stoparea abuzurilor cu hotărârile judecătoreşti, dar în această perioadă nu sunt adeptul unei astfel de soluţii. Trebuie să încercăm, dacă putem, să trecem decent perioada de criză. Deci, aceasta este părerea mea. Sigur cea mai facilă economic soluţie ar fi reducerea cheltuielilor bugetare. Dar nu sunt adeptul acestei soluţii acum. Atâta timp cât există şi alte soluţii de a face faţă crizei decât reducerea salariilor, cred că trebuie să evităm acest lucru. Spre exemplu, investiţia în infrastructură. Probabil ştiţi, că sunteţi de la “Ziarul Financiar”, Guvernul angajează acum un credit intern de un miliard de euro, pentru a-şi restructura datoria pe termen scurt şi foarte scurt, care este extrem de împovărătoare. Ştiu condiţiile de angajare a creditului, care sunt bune, sunt mult mai bune decât dacă Guvernul ar fi ieşit pe piaţa internaţională pentru angajarea unui credit de un miliard. Dacă înţeleg bine, şi “Prima Casă” este gata să pornească. Sper ca acest program, “Prima Casă”, să stimuleze în primul rând construcţii noi şi să nu se găsească o portiţă ca apartamente ipotecate deja să fie parte a acestui program, sper. Aş mai enumera, ca să nu credeţi că ştiu doar una, două. Ştiu mai multe. Decizia Guvernului de a restrânge numărul de taxe, mai ales cele care nu îşi acopereau costurile de gestionare a lor, erau mai mari decât veniturile pe care le produceau. Şi mai plecaţi de la o premisă, pe care îmi permit să o afirm chiar dacă există riscul să stârnesc o furtună de nemulţumire, eu sunt dintre polticienii convinşi că România nu poate să iasă singură din criză. Obiectivul Guvernului nu trebuie să fie ieşirea din criză, ci diminuarea efecte lor crizei. Un program de ieşire din criză ar fi atât de scump şi cu rezultate atât de îndoielnice, încât nu merită asumat riscul ieşirii din criză. Ca să faci ce? Să fii singurul ieşit din criză. Şi unde vinzi ce produci? Că se pot pompa bani în societăţi să le punem să producă pe stoc. Să le dăm bani de la buget să producă. Şi atunci o să ne bucurăm că am stopat creşterea negativă şi o asemenea soluţie este extrem de scumpă. Noi nu suntem Statele Unite, nu suntem nici Germania şi nici Marea Britanie. Deci, opţiunea mea pentru a putea valorifica relansarea economică la nivel european este ca acum să facem cheltuieli minime în diminuarea efectelor crizei, în aşa fel încât la momentul la care se va relua creşterea economică să nu fim atât de împovăraţi de datorii încât să nu putem să beneficiem de momentul de reluare a creşterii.“

Extras din conferința de presă de ieri, disponibilă integral aici. Am extras din această conferință de presă atât întrebarea, cât și răspunsul, pentru a nu fi acuzat că încerc să scot ceva din context.

Prima notă: Băsescu nu a răspuns la întrebare. A aberat el alte cele, dar nu a răspuns la întrebarea care i-a fost adresată.

Mai departe, devine din ce în ce mai clar faptul că indivizii ăștia siniștri care au ajuns să ne conducă și care până nu demult se băteau cu cărămida-n piept că ei au soluția ieșirii din criza economică nici măcar n-au avut vreodată în plan așa ceva. Probabil le-a rămas o brumă de bun simț și recunosc măcar față de ei înșiși faptul că sunt complet depășiți de situație și că, oricum, de fapt nu-i interesează.

În traducere liberă, ce spune Băsescu e că de fapt toate poveștile de la investirea guvernului, toată șarada aia cu “Parteneriatul pentru România” care a dus la crearea actualului guvern cu suport ultramajoritar în Parlament au fost doar un mare praf în ochii alegătorilor. Obiectivul urmărit devine din ce în ce mai clar, oamenii (atât pedelei cât și pesedei, în egală măsură), aveau nevoie de un motiv credibil pentru a-și putea bate joc de banul public, și ce motiv mai bun poți avea decât pretenția că “lupți cu criza”?

În orice caz, concluzia este de-a dreptul terifiantă pentru orice om cu o brumă de creier funcțional: politica guvernamentală în privința criziei este de a aștepta să treacă de la sine și, mai mult, de a lăsa românii să se chinuie bine pentru că oricum sunt învățați cu greul, deci nu se justifică decât niște cheltuieli “minime” pentru diminuarea efectelor crizei. Iar acele cheltuieli minime, în caz că nu ați înțeles, reprezintă banii băgați în buzunarele bugetarilor pentru că ei, săracii, sunt cei mai defavorizați și cei mai recunoscători când e vorba să se prezinte la urne.

În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Cam ăsta ar fi scorul aproape de finalul primei reprize a meciului pe tema proiectului de lege unică a salarizării bugetarilor, meci care se poartă între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Muncii și bugetari, reprezentați de sindicate. Din câte umblă vorba prin sat, coeficienții pe care sindicatele aveau impresia că i-au obținut în etapa de “consultări” nu se vor regăsi în proiectul de lege. E din ce în ce mai clar că, pe lângă durerile de cap cauzate de criza economică din ce în ce mai profundă în care ne scufundăm, e foarte posibil să ne aștepte și alte “binefaceri” cum ar fi greve și mișcări de stradă.

Să vedem un pic cam care sunt datele problemei:

1. avem o problemă legată de supradimensionarea sistemului bugetar

2. avem un acord cu FMI, acord în care Guvernul Romaniei a acceptat să scadă treptat, de la an la an, procentul din PIB alocat fondului de salarii. După previziunile actuale se pare puțin probabil ca PIB-ul să crească, deci putem zice aproape sigur că disponibilitățile financiare vor fi mai mici decât cele de azi.

3. varianta de coeficienți discutată cu sindicatele însemna, după estimările de costuri făcute de Ministerul Muncii, o creștere de 70% a sumelor ce constituie fondul de salarii.

Concluzia cred că e clară pentru toată lumea: schema inițială nu este una sustenabilă. Deci, dacă legea se adoptă în varianta dorită de sindicate, ne vom trezi cu o nouă lege gen “50% în plus pentru profesori”, lege pe care nici un guvern nu o va putea aplica.

Soluția ar fi una teoretic simplă, dar practic foarte greu de impus:

- flexibilitate și realism din partea sindicatelor. Sindicatele bugetarilor (sau cel puțin liderii lor, în marea majoritate niște demagogi cu nimic mai prejos decât colegii lor politicieni) trebuie să priceapă odată că bugetul nu e sac fără fund, și că într-o negociere fiecare trebuie să facă anumite concesii, ceea ce în cazul lor ar însemna să accepte aplicarea de criterii de performanță pentru stabilirea salariilor și reducerea posturilor care nu-și justifică existența.

- profesionalism, transparență și responsabilitate din partea Guvernului.

Din păcate ambelor părți par să le lipsească aceste calități. O jumătate de bilă albă totuși pentru Ministerul Muncii în cazul în care nu va ceda presiunilor politice care se vor face și va încerca să păstreze cheltuielile cu salariile bugetarilor în niște limite suportabile.

Am de asemenea impresia că în România, sindicatele au devenit un fel de sperietoare pentru Guverne și s-au îndepărtat de rolul lor normal, și anume acela de a proteja drepturile membrilor de posibilele abuzuri ale patronatului. În cazul specific al sindicatelor bugetarilor (fie ei din administrație, justiție, etc) se poate spune că au devenit aproape niște structuri de tip mafiot, care nu se dau în lături de a folosi șantajul și traficul de influență pentru a stoarce mai mulți bani de la Guvern.

Ia te uită ce-a descoperit tanti Andreea Vass, consilieră pe teme economice a primului ministru care este (cităm HotNews):

1. PIB-ul României în trimestrul II (care se termină în câteva zile) se estimează că a scăzut cu 9%

2. Guvernul analizează una din următoarele opțiuni posibile pentru “rezolvarea” problemei:

- ori mărește taxele

- ori concediază o parte din bugetari

- ori reduce salarii pentru o parte din bugetari

Sunt convins că, din punct de vedere economic, tanti Vass are dreptate. Nu prea văd însă cum o să îi convingă pe șefii direcți ai domniei sale, Boc și Băse, care n-au nici o treabă cu sportul numit “economie”.

Mă întreb acum care va fi opțiunea aleasă de guvernanți, așa, în spirit democrat-liberal? Să fie oare concedierea unor bugetari? N-aș prea crede să facă așa ceva, la prima propunere mai serioasă în direcția asta ar zbiera atât trupa pesedistă cât și Băselul, primii pentru că “nu corespunde doctrinei”, iar al doilea pentru că și-ar pierde din electorat. Aceeași terorie cred că se aplică și relativ la opțiunea de reducere de salarii pentru bugetari, în concluzie cel mai probabil ne vor aștepta majorări de taxe pentru firme.

E din ce în ce mai clar faptul că până nu vom trece de alegerile prezidențiale NU se va întâmpla nimic în direcția “reformei” sistemului bugetar. Actualii guvernanți vor sacrifica absolut orice, se vor împrumuta, vor face pe dracu-n patru pentru a putea susține salariile și pensiile până de alegeri. Ba mai mult, cu siguranță vor găsi soluții pentru a putea oferi și obișnuitele pomeni electorale.

Concluzia este una singură: foamea de bani a guvernului e mare iar ideile constructive lipsesc cu desăvârșire. Singura măsură pe care guvernul o poate adopta fără ca electoratul să-l taxeze masiv pe Băse este aceea de a mări impozitele percepute de la firme și, eventual, de la “bogați”. Se pare că acest principiu haiducesc – “să luam de la bogați și să dăm la săraci” – este singurul principiu economic pe care guvernul Boc știe să-l aplice.

De ceva vreme încoace diverși neni din guvern, în frunte cu Boc, ne explică frumos și cu dicție ce super idee au ouat pentru a împușca mai mulți iepuri dintr-un foc: oferă un tub de oxigen proaspăt pieței imobiliare și implicit firmelor de construcții și mai pun o cărămidă la construcția ce ar trebui să ducă la deblocarea creditării. Și pentru că toate ideile geniale trebuiau să aibă un nume numai bun de folosit într-o campanie electorală, i-au zis “Prima casă”.

Pe scurt, ideea e simplă și clară: prin acest program statul pune la dispoziție un fond de garantare de un miliard de euro, fond care va putea fi utilizat ca garanție pentru un credit ipotecar cu următoarele caracteristici:

- garanția acoperită de fond să nu depășească 60 000 euro

- dobânda să fie “mică” (nu a explicat nimeni exact cât consideră guvernul o dobândă “mică”)

- banca să accepte ca avans 5% din valoarea creditului

- solicitantul să nu dețină o locuință în proprietate și să nu fi beneficiat înainte de vreun credit ipotecar

La prima vedere treaba pare să sune al naibii de bine, dar dacă o luam un pic la disecat se cam strică. După umilele mele cunoștințe, un credit ipotecar presupune din start faptul că imobilul achiziționat se constituie ca garanție. Faptul că statul mai oferă încă o garanție în plus prin acel fond înseamnă practic că banca poate acorda un credit acoperit în proporție de până la 200% cu garanții extrem de solide (chiar dacă imobilul ajunge să nu mai valoreze absolut nimic banca recuperează banii de la fond). Dar șmecheria este cu totul alta, după declarațiile unor bancheri această garanție suplimentară afectează exclusiv costul de risc, iar efectul este de maxim un punct procentual la dobândă, în condițiile în care accesarea garanției implică costuri de 2, 2.5 % din suma garantată. Cu alte cuvinte o bună parte din ce se economisește în timp (un punct procentual în plus sau în minus se simte considerabil la un credit pe 20 – 25 de ani) trebuie plătit “up-front” pentru a putea accesa fondul de garantare.

O a doua chestie este cea legată de avans. Reprezentanții guvernului repetă mereu un procent magic, 5%. Adică vezi doamne, vei putea lua un credit ipotecar de 60 000 cu un avans de 3000 de euro. Uită să spună de deja se pot contracta asemenea credite (chiar cu avans 0% la unele bănci) dar că rata lunară este undeva între 470 – 870 euro pe luna (DAE intre 9% și 18%) (informațiile sunt de pe FinZoom.ro). Ei bine, pentru ca o familie de două persoane să poată plăti o asemenea rată se presupune că veniturile nete minime (în condițiile în care nu mai au alte credite) de aproximativ 1500 euro, adică 6000 ron/lună. Din câte mai știu eu salariul MEDIU din România e undeva pe la 1200- 1300 lei, ceea ce înseamnă că gradul de indatorare pentru o familie de două persoane plătite cu salariul mediu pe economie ar fi de 75%. Nu știu dacă am pierdut eu cumva contactul cu realitatea, dar a avea 6000 lei/lună din salariu nu e chiar la îndemână oricui, mai ales dacă vorbim de persoane pentru care acest program ar trebui să fie soluția pentru a putea accesa un credit ipotecar.

Părerea mea este că scopul real al programului este unul în principal electoral, iar obiectivul de a vinde 50 000 de locuințe este unul cel puțin utopic. Nu văd nicăieri nici un fel de avantaj pentru cei cu venituri mici. Singurii “câștigați” ar fi din nou speculanții de pe piața imobiliară, care acum sunt afectați de faptul că băncile evaluează proprietățile care ar putea fi aduse în garanție mult sub prețul cerut de ei. Deocamdată, din câte văd eu, acești 60 000 de euro de la stat nu pot face nimic altceva decât să revigoreze vânzările la prețuri supraevaluate.

Premierul nostru Traian Boc a ieșit iar în presă pentru a ne aduce la cunoștință ultima înțelegere făcută cu PSD-ul, și anume cea pe tema salarizării bugetarilor. Subiectul e unul foarte delicat, având în vedere că sindicatele exercită presuni mari asupra guvernului (cele din învățământ  amenință cu înghețarea anului școlar, cele din justiție cu greva generală, etc…)

Via HotNews aflăm care sunt principiile de bază ale viitoarei legi a salarizării unice în sistemul bugetar:

- raportul dintre salariul minim și cel maxim va fi de 1:15, fața de 1:70 cât este acum

- niciun salariu de bugetar nu va fi micșorat

- mare parte din sporurile de acum vor fi incluse în salariul de bază

- salariile mari vor fi înghețate pentru un număr de ani, salariile mici vor crește în ritm accelerat

Din câte văd eu până aici, principiile enunțate de Boc sună mai tare a promisiuni electorale, și mai puțin a idei pe baza cărora să se facă o lege. Din expunerea premierului lipsesc idei foarte importante, cum ar fi: surse de finanțare, previziuni de natură economică și altele, elemente care ar fi dat o vagă impresie că cineva chiar și-a bătut capul cu problema, și nu a debitat în stil papagalicesc niște sarcini trasate “de sus”.

Ce nu pricepe domnul Boc este un lucru foarte important: domnia sa conduce un guvern într-o perioadă de criză economică. Bugetul a fost deja rectificat în direcția de a se introduce politici de austeritate, s-a contractat un împrumut de la FMI, iar în tot acest timp domnia sa promite măriri de salarii. Oricum, la modul în care a expus problema domnul Boc, putem trage o singură concluzie – raportul acela de 1:15 între salariile minime/maxime se va atinge crescând cheltuielile și așa imense ale sectorului bugetar. 

Cred că singurul lucru bun din toată tevatura asta de azi a fost acela că declarațiile primului ministru vin după, si nu înaintea consultărilor cu partenerii de guvernare. După experiența numită introducerea impozitului forfetar, decizie luată pe genunchi de Pogea și alți portocalii, se pare că pedeleii au priceput că totuși nu-s chiar singuri de capul lor la guvernare și că trebuie cumva, măcar de ochii lumii, să fie de acord cu pesedeii asupra măsurilor luate.

Dintre toate “principiile” enunțate cu mândrie de premierul minune al României, unul mi se pare cel mai periculos: “salariile mici vor crește în ritm accelerat”. E periculos deoarece creșterea salariilor mici implică cele mai mari costuri pentru buget, costuri pe care nu știu dar nu cred că ni le putem permite. 

În concluzie, avem de-a face cu demagogie cât cuprinde și promisiuni fără acoperire. E clar, Băselul e în campanie.