Browsing Tag

ieconomie

cugetarea zilei politichie

Două articole care au de ce să va dea de gândit

10 Ianuarie 2012
DeathtoStock_Wired3

Am descoperit (via Zoso) două articole extrem de interesante pe blogul lui Andoj Jakab (articolele sunt in engleză):

1. This is why I don’t give you a job – varianta în română aici

2. I don’t give a job. Am I being antisocial? – varianta în română aici

Trebuie să vă previn că ambele articole sunt foarte dure, pot părea de-a dreptul exagerate dar, după parerea mea, exprimă foarte bine situația de fapt din Ungaria (situația analizată de autor) dar și realitatea din România și, într-o măsură mai mică sau mai mare, realitatea din orice țară a Uniunii Europene.

Nerecomandat celor cu convingeri profund socialiste 😉

de tot râsul Leacul durerii me hate...

“Starea națiunii”

30 Septembrie 2010

Ia uitați aici următoarea statistică: “Pe ce cheltuim banii” (businessday.ro). Avem acolo câteva valori extrem de semnificative:

1. locul 1 în UE la cheltuielile cu alimentele (43% din venituri), alcool și tutun (8%), intreținerea locuinței, energie electrică și combustibii (17%)

2. ultimul loc în UE la cheltuielile cu recreerea si cultura (5%), asigurari (0.2%), chirii (0.7%) si cheltuieli cu achizitia autoturismelor (0.7%).

Valorile de mai sus sunt niște medii care intră în calculul IAPC (indicele armonizat al preturilor de consum comunicat de Eurostat), valori care ne indică următoarele:

1. autoturismul reprezintă în continuare un “lux” pentru majoritatea românilor (altfel nu se poate explica procentul de 0.7% din venituri, de 6 ori mai mic decât media europeană). De asemenea, acest procent ne indică și faptul că marea majoritate a tranzacțiilor de pe piață auto sunt de valoare mică, cel mai probabil pe zona second-hand.

2. suntem în continuare o țară de proprietari de locuințe, ponderea chiriașilor este mică și, mai mult decât atât, majoritatea chiriilor este plătită la negru (altfel e greu de explicat cum chiriile – și nu cred să existe chirie sub 100 – 150 euro pe luna, respectiv 30-35% din salariul mediu – are o pondere de doar 0.2% din IAPC)

3. nu exista nici un fel de interes pentru cultură. Cel mai rău aici mi se pare că stăm la cheltuielile cu achiziția de cărți (0.24%), ceea ce ne indică faptul că, în continuare, principala sursă de “culturalizare” în România o reprezintă televizorul.

4. principala preocupare a românului de rând este să aibă ce mânca, bea și fuma. Alimentele, alcoolul si tutunul reprezintă 51% din venituri conform statisticilor Eurostat și probabil peste 75% din veniturile unei mari părți a populației.

Ar fi foarte interesant de văzut evoluția acestori indici în ultimii ani (din 2007 sau chiar mai de dinainte) deoarece ei ne arată exact cum stăm din punct de vedere al calității vieții și al nivelului de trai, și am putea trage din asta o concluzie relativ la performanțele diverselor guverne care ne-au condus până acum. Principalul obiectiv al oricărui guvern este tocmai acesta, de a crește nivelul de trai și de a îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor, și nu mare mi-ar fi mirarea ca evoluția noastră din ultimii ani să nu fie tocmai una fericită.

În final, se poate trage o singură concluzie: ne plasăm în continuare la coada clasamentului UE, suntem în continuare cea mai săracă și îndobitocită națiune din cele 27.

deci da :)

Zi-le domnu’ Mogre!

1 Iulie 2010

Domnul Mogre, patron evazionist care este el de lucră cu străinii și încasează mulți bani și nu vrea să plătește impozite fără număr, fără număr, fără număr la statul român, ne iecsplică frumos cum devine treaba cu “înregistrarea în registrul operatorilor intracomunitari”.

Pentru cei vizați, citiți aici despre noua măsură menită să “descurajeze” evaziunea fiscală și să “sprijine” relansarea economica.

Subscriu la urările de bine transmise de autor către instituțiile statului și paraziții care le populeaza.

Leacul durerii politichie

O fi politica curvă, da’ economia e și mai și

10 Iunie 2010

Apar din ce în ce mai mulți economiști, de la cvasi-necunoscuți până la personalități recunoscute, care își dau cu părerea asupra monedei EURO și a politicii economice a Germaniei. Mai mult decât atât, acești distinși domni dau și sfaturi legat de ce ar trebui să facă Germania în legătură cu EURO.

Există două curente de opinii:

1. zona EURO să dispară și fiecare să revină la moneda națională

2. să se restrângă zona EURO în sensul în revenirii Germaniei la marcă.

Motivația pe care o dau toți acești economiști este că Germania este un element “destabilizator” în zona euro, în sensul că influența economiei germane este prea mare și din cauza asta statele PIGS nu-și pot rezolva problemele de deficit prin artificii financiare (devalorizarea monedei, etc). Mai mult decât atât, s-a mers până acolo încât să se spună că Germania este de vină pentru faptul că atât statele PIGS și altele din zona euro nu sunt competitive pe piață.  Cu alte cuvinte, Germania este de vină pentru faptul că are cea mai eficientă economie și cea mai ridicată productivitate din Europa. Soluția dată de acești economiști e simplă și sună cam așa: să revină Germania la marcă, restul să rămână la euro iar euro să se devalorizeze suficient față de marcă pentru ca produsele “prea scumpe” în euro să se “ieftinească” în mărci și dolari și astfel exporturile noii zone euro restrânse să crească. Ulterior, atunci când “dezechilibrele” acestea de competitivitate s-ar rezolva (adică cel mai probabil niciodată), Germania ar urma să revină din nou în zona euro.

Teoria sună bine, dar domnii economiști pierd din vedere un lucru extrem de important și anume interesul Germaniei în toată ecuația. Istoria ne învață câteva lucruri foarte simple și clare:

1. moneda euro a apărut la insistențele Germaniei și ale Franței (cele mai puternice economii din actuala zona euro)

2. cea mai mare partea a costurilor cu introducerea monedei unice europene (cam 60%) au fost suportate de Germania

Efectele introducerii monedei Euro au fost și ele evidente: produsele “made in Germany” au devenit mult mai accesibile tuturor celor din zona euro, banii s-au mișcat mult mai ușor (în special dinspre băncile germane și franceze spre cele din tările cu economii mai “subțiri”). Toată lumea a fost mulțumită: statele puternice (Germania în special) și-a creat o piață de desfacere aproape ideală, statele mai puțin puternice au putut să atragă capital și să se dezvolte și totul a fost minunat până la venirea crizei. Odată cu criza financiară, mai toate statele care “trăiau” mai mult “pe credit” decât pe ce producea economia națională au început să se confrunte cu o lipsă acută de bani. Mai mult decât atât, toate aceste țări au simțit pe propria piele ce înseamnă să fi legat de o monedă pe care n-o poți controla, deoarece ce mai lejeră “ieșire” pentru ele ar fi fost să devalorizeze moneda națională.

Situația în care sunt azi țările PIGS poate fi sintetizată în felul următor: le-a plăcut să treacă la euro “pe barba” Germaniei, le-au plăcut banii băncilor și turiștior nemți, le-a convenit să cumpere produsele nemțești iar acum, când toată lumea vede că nu fac față pe piață ar vrea ca tot Germania sa fie cea care să dea înapoi și să-și reducă influența.

Leacul durerii me hate...

Taxele noastre cele de toate zilele

27 Mai 2010

Mogre face aici o socoteală cum că românul prost (a se citi contribuabil) dă statului român cam 70% din veniturile lui prin taxe și impozite. În schimbul acestor taxe și impozite, statul îi oferă educație, servicii medicale, pensie și/sau alte servicii “sociale”, la calitatea pe care o cunoaștem cu toți și care scade pe zi ce trece. Mai putem observa încă o tendință, taxele pe care contribuabilii le au de plătit sunt într-o continuă creștere (că de, trebuie să ne aliniem la cele din UE) iar serviciile pe care statul le prestează contribuabililor devin din ce în ce mai puține și mai proaste.

Dacă e să îi întrebăm pe guvernanți, ei ne vor spune că România are o problemă deoarece numai vreo 30% din PIB ajunge în bugetul de stat, în comparație cu alte state europene unde procentul e spre 40 sau chiar 50%. Cu alte cuvinte, noi avem taxe mult prea mici și de-aia mereu nu ajung banii pentru investiții, pensii și alte cele. De cealaltă parte se afla contribuabilii, de exemplu Mogre, care dau 70% din venitul lor statului sub formă de taxe și impozite și e normal să se enerveze când face socotelile și vede cu ce se alege din munca lui.

Problema în România e de fapt una muult mai veche și mult mai simplă, și nu are legătură cu nivelul de taxe pe care le are România, ci cu modul în care le colectează. Colectarea e o problemă majoră în România, începând cu impozitele pe proprietăți și terminând cu TVA și impozitul pe profit. E bine cunoscut faptul că, în România, numai fraierii plătesc taxe și impozite, iar restul “se descurcă”. Mai toți guvernanții pe care i-am avut după ’90 s-au confruntat cu problema colectării și nici unul nu a fost în stare să o rezolve. Drept urmare, de fiecare dată când s-au prins că au nevoie de mai mulți bani au mai mărit și/sau introdus taxe, bazându-se pe faptul că se vor găsi destui fraieri care să le și plătească. Pentru restul (șmecherii) s-au inventat ștergerea datoriilor, reeșalonări, scutiri și alte cele…

Singurele soluții viabile pentru rezolvarea problemei colectării taxelor sunt următoarele:

1. reducerea numărului acestora și instituirea unui sistem cat se poate de simplu și clar, astfel încât toată lumea să știe exact ce și cât are de plătit

2. reducerea taxelor ce afectează direct producătorii de bunuri, furnizorii de servicii și pe consumatori (TVA și impozit pe profit)

3. controlul mult mai strict al intermediarilor și comercianților (adică a celor care își bazează afacerea exclusiv pe a cumpăra cu un leu și vinde cu 2)

Mai avem o problemă legată de taxele din România: munca este suprataxată (și implicit descurajată) în timp ce “averea” (respectiv proprietatea) este taxată insuficient.

Leacul durerii politichie

Începem să gustăm din plin costul real al împrumutului de la FMI

17 Mai 2010

Salarii și pensii scăzute considerabil, concedieri și inevitabilele majorări de taxe constituie prețul plătit pentru împrumutul făcut de la FMI anul trecut. O fi ieftin? O fi scump?

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

– ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

– am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

– cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…

Leacul durerii politichie

Numai “succesuri” pe toată linia!

12 Februarie 2010

Insititutul Național de Statistică a făcut publice primele date oficiale privind evoluția economică a României în anulde grație 2009, sub conducerea capabilă a diverselor guverne ale lui Boc (de fapt ale lui Băsescu). Rezultatele le vedeți pe HotNews sau direct la INS.

Foarte pe scurt, datele publicate de INS dărâmă complet mitul trâmbițat de Băsescu și alte personaje “responsabile” și “informate” cum că România ar fi ieșit deja din recesiune în ultimul trimestru al lui 2009 și că etapa cea mai dificilă a crizei economice ar fi trecut. Datele publicate (7.1% scădere a PIB, inflație în creștere) confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că în continuare ne ducem la vale.

Faza cea mai tare, care ne demonstrează clar unde suntem și pe cine avem la guvernare, este că statisticile astea nu interesează pe nimeni din cei care au fost puși să se “lupte cu criza”. Nu l-am auzit nici pe primul ministru, nici pe ministrul de finanțe, nici pe guvernatorul BNR și nici pe Băsescu să scoată vreo vorbuliță despre datele astea versus declarațiile lor sforăitoare și debordând de optimism de nici 2 luni în urmă. Toți nenii ăștia ne-au împuiat capul prin noiembrie-decembrie 2009 cum că greul a trecut, că am început să ne redresăm și că uite, guvernul și-a făcut treaba și ne-a trecut peste perioada de criză.

Partea cea mai proastă e că, dacă ne raportăm la restul țărilor din UE (unele lovite de criză mai rău decât România), observăm că mai toate au reușit să îndeplinească predicțiile analiștilor și să înregistreze mici creșteri în ultimul trimestru al lui 2009. România a reușit din nou să se facă de baftă și să aibă rezultate complet diferite față de estimări. Problema cea mai gravă este că am reușit din nou să demonstrăm că nici un fel de previziuni “oficiale” legate de evoluția economiei românești nu pot fi luate în serios, și că de fapt economia noastră este una haotică și, implicit, extrem de instabilă.

Faptul că datele reale contrazic previziunile în mod repetat dau un semnal clar și cât se poate de negativ atât creditorilor României dar mai ales posibililor investitori – riscurile de a băga bani aici sunt mari. Sunt aproape convins că în viitorul apropiat ne vom trezi brusc că ba se anulează niște proiecte de investiții, ba că băncile își scot mai scot ceva bani din țară, ba că noile credite pe care Romania le va contracta vor veni cu dobânzi mai mari.

Cine-i de vină pentru toată bulibășeala asta? Aud? În orice țară normală, de vină pentru asemenea situații este în Guvernul, și în special primul ministru, ministrul de finanțe și cei de pe la economie, transporturi, munca, etc. în cazul nostru situația e mai specială, deoarece guvernul in 2009 nu a făcut nimic de capul lui, ci a funcționat ca o extensie a președintelui. Nu pot să nu-mi aduc aminte de declarațiile lui Băsescu, făcute la începutul lui 2009, în care susținea sus și tare că nu e treaba Guvernului de a scoate țara din criză, ci e treaba Uniunii Europene. Adică daca ne scot ăia din rahat, bine, dacă nu, oricum n-aveam nici o șansă de capul nostru deci n-are rost să ne agităm.

Dată fiind situația, îmi permit să acord câteva “premii”:

1. marele premiu “minicinosul ordinar” al anului se acordă președintelui Băsescu, pentru felul în care ne informa în campania electorală că deja am ieșit din recesiune și că planul lui anticriză a reușit.

2. premiul I “prostul satului” se acordă primului ministru Boc, pentru felul în care a funcționat ca trompetă a președintelui și performanța de a fi fost trimis la gunoi de Parlament și apoi adunat de-acolo și reinstalat în funcție

3. premiul II “cel mai incompetent dintre incompetenți” și-l împart miniștrii Pogea și Vlădescu, pentru eficiența cu care au reușit să-i distrugă și pe cei care mai mișcau ceva în economia reală (a se citi IMM-uri)

4. premiul III “speculantul anului” se acordă guvernatorului BNR Mugur Isărescu, pentru abilitatea cu care s-a jucat cu cursul euro în așa fel încât să facă pe plac puterii (vezi evoluția cursului din ultimele 4-5 luni)

pamflet politichie

Ce poți face cu 100 de milioane de euro?

28 Ianuarie 2010

Studiu de caz 🙂

Se dau două state membre ale UE, Romania, sub oblăduire băsesciana, și Germania, sub oblăduirea Angelei Merkel. Ia să vedem la ce s-au gândit și unii și alții că ar merita făcut cu suma de 100 de milioane de euro:

1. Germania alocă banii înființării unui fond de microcredite destinat firmelor foarte mici (probabil echivalentul microîntreprinderilor pe care Vlădescu tocmai le-a desființat). Prin acest fond se vor putea acorda credite în valoare de maxim 20 000 euro firmelor pe care băncile refuză să le crediteze. Sursa știrii e aici.

2. Romania dă banii ca sprijin financiar nerambursabil Republicii Moldova (în patru tranșe a câte 25 de milioane fiecare). Sursa știrii e aici, la paragraful privind “cooperarea în plan economic”.

În traducere liberă, Germania, care după cum știm e o țărișoară mai amărâtă în felul ei, se gândește bă, hai să-i ajutăm un pic pe aia loviți de criza financiară. 20 000 de euro de căciulă înseamnă 5000 de firme salvate probabil de la faliment sau ajutate să treacă un hop. Mai mult decât atât, 60 din alea 100 de milioane vin din fonduri europene.

De cealaltă parte, România, ca o superputere economică europeană ce se află, se gândește bă, noi și așa n-avem probleme cu criza, hai sa-i ajutăm pe frații de peste Prut. Le dăm lor banii să-și refacă “infrastructura de interes local”, în special în zona educației (modernizari de școli, etc.). Evident că nu spune nimeni de unde vor proveni acei bani, de unde tragem concluzia că ei sunt din bugetul statului. Adevărul e că ce mai contează 100 de milioane în plus sau în minus la bugetul României, e un fleac 😉

Lăsând gluma la o parte, exemplul de mai sus ne arată cam care este diferența de atitudine față de proprii cetățeni a conducerilor celor două țări. Nu spun că e un lucru rău ca România să acorde sprijin financiar Republicii Moldova, dar această mișcare este cel puțin ciudată în situația în care la ora actuală România a împrumutat 20 de miliarde de euro de la FMI și încă multe alte miliarde de pe la diverse bănci pentru a putea face față crizei economice, criză pe care în continuare nu știm când și mai ale cum o vom depăși.

la grămadă...

Oare ce-o să ne aducă 2010?

5 Ianuarie 2010

Au trecut sărbătorile (cel puțin pentru majoritatea dintre noi), lumea s-a cam întors la lucru (fără prea mult chef, sunt sigur) așa că putem să ne gândim deja la ce o să ne aducă anul 2010.

Băselul, care văd că după ce s-a reales e la refacere și încă sărbătorește, că nu i-am prea auzit pliscul de ceva vreme, ne zice că 2010 ne va aduce ieșirea din criză. Mă întreb oare dacă vom ieși din criză intrând în colaps, sau cum? Cu guvernul ăsta de doi bani (Boc țșpe), guvern incapabil să facă ceva constructiv în 2009, nu știu ce șanse sunt ca România să o ia într-o direcție bună.

Din punct de vedere politic mă aștept la un an mult mai liniștit decât 2009, din simplul motiv că nu se preconizează nici un fel de alegeri în viitorul apropiat, mai exact până prin 2012. Un alt motiv este componența guvernului, care este acum unul majoritar PD-L și petecit cu UDMR și traseiști (a se citi “independenți”). De data asta Băselul a reușit să construiască o majoritate “solidă”, unind în jurul partidului său pe toți restul de fomiști din Parlament și obținând așa o majoritate subțire (un pic peste 50%) dar suficientă.

Din punct de vedere economic mă aștept la continuarea “capodoperei” începută în 2009. Cuvântul de ordine va fi în continuare de a stoarce tot ce se poate stoarce de pe urma firmelor private, cu precădere IMM-uri, statul va rămâne în continuare cel mai mare și lacom client al băncilor, ne vom ploconi la FMI și UE pentru bani și vom încerca tot felul de șmecherii (vezi taxa de poluare, impozitul forfetar, etc) pentru a ne târî înainte. Clientela statului (care deja se confundă aproape integral cu clientela portocalie) va prospera în continuare, iar restul lumii se va descurca după cum poate fiecare.

Anul 2010 va fi din nou unul în care un subiect mereu fierbinte va fi cursul EURO. Mai mult ca sigur vom avea din nou parte de evoluții întreținute mai mult de intervențiile BNR decât de mersul economiei și presiunea pe leu va fi din ce în ce mai mare (explicația e destul de simplă, peste economia românească bazată în special pe comerț cu produse importate se va adăuga faptul că va trebui să plătim o parte din datoriile făcute anul trecut). Legat de un pronostic asupra cursului de schimb al EURO, mă aștept ca acesta să se învârtă în jurul valorii de 4.5 (+/- 0.3 lei), adică în jurul valorilor înregistrate în noiembrie 2009. Nu prea văd cum s-ar putea susține un curs mai mic, dar în același timp nu cred că BNR ar lăsa cursul să o ia spre valori de 5 atâta timp cât vor avea suficiente fonduri (chiar dacă sunt din împrumuturi) pentru a interveni în piață.

Din punct de vedere al prețurilor, sunt convins că ele vor crește în special la mâncare, utilități și bunuri de consum. Experiența ne-a învățat că în România primele scumpiri se fac în zonele de strictă necesitate, acolo unde se știe sigur că oamenii vor înjura, vor strânge din dinți si vor plăti.

Cu alte cuvinte, după părearea mea 2010 va fi o continuare “firească” a lui 2009, sub aceeași conducere atentă a echipei Băsescu, Boc, Videanu, Blaga, Berceanu, Udrea. Are cineva curaj să-și faca vreun plan optimist?

me hate... politichie

Ieșirea din criză a României

24 Iulie 2009

Dragi votanți ai PD-L și PSD, dragi susținători și simpatizanți ai președintelui și-ai primului ministru, dragi pupinbăsești, pupinboci, pupiniudrea și restul, ia citiți mai jos ce spune șeful vostru, Zeus. Mare atenție la fragmentele marcate in bold.

“Întrebare:

Voiam să vă întreb, având în vedere nemulţumirile mediului de afaceri legate de măsurile economice luate de Guvern şi faptul că o ţară vecină, Ungaria, se descurcă mult mai bine după ce a numit un Guvern de tehnocraţi, întreb dacă aveţi în vedere o asemenea soluţie?

Preşedintele Traian Băsescu:Ţara vecină, Ungaria, care se descurcă mult mai bine, este cea care a amputat masiv salariile şi pensiile. Eu sunt un adept al efortului maxim al Guvernului să nu se ajungă la această situaţie. Şi acolo cheltuielile bugetare erau marea problemă. Sigur, putem discuta de reduceri de sporuri, de stoparea abuzurilor cu hotărârile judecătoreşti, dar în această perioadă nu sunt adeptul unei astfel de soluţii. Trebuie să încercăm, dacă putem, să trecem decent perioada de criză. Deci, aceasta este părerea mea. Sigur cea mai facilă economic soluţie ar fi reducerea cheltuielilor bugetare. Dar nu sunt adeptul acestei soluţii acum. Atâta timp cât există şi alte soluţii de a face faţă crizei decât reducerea salariilor, cred că trebuie să evităm acest lucru. Spre exemplu, investiţia în infrastructură. Probabil ştiţi, că sunteţi de la “Ziarul Financiar”, Guvernul angajează acum un credit intern de un miliard de euro, pentru a-şi restructura datoria pe termen scurt şi foarte scurt, care este extrem de împovărătoare. Ştiu condiţiile de angajare a creditului, care sunt bune, sunt mult mai bune decât dacă Guvernul ar fi ieşit pe piaţa internaţională pentru angajarea unui credit de un miliard. Dacă înţeleg bine, şi “Prima Casă” este gata să pornească. Sper ca acest program, “Prima Casă”, să stimuleze în primul rând construcţii noi şi să nu se găsească o portiţă ca apartamente ipotecate deja să fie parte a acestui program, sper. Aş mai enumera, ca să nu credeţi că ştiu doar una, două. Ştiu mai multe. Decizia Guvernului de a restrânge numărul de taxe, mai ales cele care nu îşi acopereau costurile de gestionare a lor, erau mai mari decât veniturile pe care le produceau. Şi mai plecaţi de la o premisă, pe care îmi permit să o afirm chiar dacă există riscul să stârnesc o furtună de nemulţumire, eu sunt dintre polticienii convinşi că România nu poate să iasă singură din criză. Obiectivul Guvernului nu trebuie să fie ieşirea din criză, ci diminuarea efecte lor crizei. Un program de ieşire din criză ar fi atât de scump şi cu rezultate atât de îndoielnice, încât nu merită asumat riscul ieşirii din criză. Ca să faci ce? Să fii singurul ieşit din criză. Şi unde vinzi ce produci? Că se pot pompa bani în societăţi să le punem să producă pe stoc. Să le dăm bani de la buget să producă. Şi atunci o să ne bucurăm că am stopat creşterea negativă şi o asemenea soluţie este extrem de scumpă. Noi nu suntem Statele Unite, nu suntem nici Germania şi nici Marea Britanie. Deci, opţiunea mea pentru a putea valorifica relansarea economică la nivel european este ca acum să facem cheltuieli minime în diminuarea efectelor crizei, în aşa fel încât la momentul la care se va relua creşterea economică să nu fim atât de împovăraţi de datorii încât să nu putem să beneficiem de momentul de reluare a creşterii.

Extras din conferința de presă de ieri, disponibilă integral aici. Am extras din această conferință de presă atât întrebarea, cât și răspunsul, pentru a nu fi acuzat că încerc să scot ceva din context.

Prima notă: Băsescu nu a răspuns la întrebare. A aberat el alte cele, dar nu a răspuns la întrebarea care i-a fost adresată.

Mai departe, devine din ce în ce mai clar faptul că indivizii ăștia siniștri care au ajuns să ne conducă și care până nu demult se băteau cu cărămida-n piept că ei au soluția ieșirii din criza economică nici măcar n-au avut vreodată în plan așa ceva. Probabil le-a rămas o brumă de bun simț și recunosc măcar față de ei înșiși faptul că sunt complet depășiți de situație și că, oricum, de fapt nu-i interesează.

În traducere liberă, ce spune Băsescu e că de fapt toate poveștile de la investirea guvernului, toată șarada aia cu “Parteneriatul pentru România” care a dus la crearea actualului guvern cu suport ultramajoritar în Parlament au fost doar un mare praf în ochii alegătorilor. Obiectivul urmărit devine din ce în ce mai clar, oamenii (atât pedelei cât și pesedei, în egală măsură), aveau nevoie de un motiv credibil pentru a-și putea bate joc de banul public, și ce motiv mai bun poți avea decât pretenția că “lupți cu criza”?

În orice caz, concluzia este de-a dreptul terifiantă pentru orice om cu o brumă de creier funcțional: politica guvernamentală în privința criziei este de a aștepta să treacă de la sine și, mai mult, de a lăsa românii să se chinuie bine pentru că oricum sunt învățați cu greul, deci nu se justifică decât niște cheltuieli “minime” pentru diminuarea efectelor crizei. Iar acele cheltuieli minime, în caz că nu ați înțeles, reprezintă banii băgați în buzunarele bugetarilor pentru că ei, săracii, sunt cei mai defavorizați și cei mai recunoscători când e vorba să se prezinte la urne.