În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

După ce cu o săptămână în urmă Adreea Vass, consilieră pe probleme economice a primului ministru Boc, ne anunța că guvernul analizează oportunitatea luării unor măsuri mai dure (concedieri, reduceri de salarii, majorări de taxe), azi apare un semnal și din partea cealaltă a coaliției, de la PSD: “Nu putem continua cu această cotă unică!”. Articolul integral în ZF.

Pe scurt, pedediștii (care oricum s-au opus mereu cotei unice și au susținut mereu că fiscalitatea în România e prea mică) au ieșit din nou la rampă și au explicat răspicat cum că trebuie înlocuită cota unică cu un sistem progresiv care, în opinia lor, ar duce la majorarea încasărilor la buget. Ceea ce uită acești distinși domni este că tocmai sistemul progresiv de impozitare pe care l-a practicat România până nu de mult a fost una din principalele cauze ale dezvoltării economiei subterane, și că introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu a fost singura măsură care a determinat intrarea în legalitate a multor activități, intrare în legalitate care a dus la creșterea încasărilor la buget.

Ideea asta pe care o tot avansează guvernanții actuali (PSD-ul foarte răspicat, PD-L-ul mai cu jumătate de gură) este că România ar fi un mic paradis fiscal. Asta în condițiile în care, după toate socotelile și statisticile oficiale și neoficiale, România este unul din statele care în care firmele au de plătit cele mai multe taxe (atât fiscale cât și nefiscale). Mai mult, parcă prin toamna trecută toate partidele se lăudau cum vor reduce ele fiscalitatea, vor scădea drastic numărul de taxe și impozite pentru a stimula investitorii, atât cei locali cât și cei străini. Acum au revenit la teoria lor bine știută și de mare efect pentru alegători, principiul haiducesc “să luăm de la bogați și să dăm la săraci”, împachetat în denumirea pompoasă de “solidaritate socială”.

Din câte văd eu devine din ce în ce mai clar că “cel mai profesionist guvern de dupa 1990″ este complet depășit de situație, nu are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă și nici o urmă de “viziune” asupra unei soluții de redresare a economiei românești. În vreme ce statele dezvoltate din restul Europei au recurs la măsuri de relaxare a fiscalității (de ex. reducerea TVA în UK), reduceri de dobânzi de referință, la noi guvernanții fac exact invers. Atunci când în toată lumea civilizată guvernele încearcă să ușureze povara din cârca agenților economici, românașii noștri tocmai pe ei i-au luat în vizor și intenționează să-i jupoaie și mai tare pentru a-și acoperi incompetență cu care gestionează bugetul pe care-l au de administrat.

Ceea ce mi se pare cel mai grav este că onor’ guvernanți, în loc să își bată capul cum să reducă din cheltuielile aberante pe care le fac (o parte din ele cu titlul de “investiții”, iar altele pur și simplu pentru că au bani în buget – vezi cazul Ridzi), în loc să caute soluții inteligente (ar putea solicita consultanță de la specialiști, specialiști de care ministerele se vede că duc lipsă), aleg mereu calea cea mai ușoară – măresc fiscalitatea. Sunt absolut convins că dacă de mâine s-ar aplica o grilă de impozitare progresivă există o șansă ca acea pondere a veniturilor în PIB (care acum ar fi 30-31%) să ajungă la acel 37% pe care îl doresc guvernanții, dar procentul va fi atins nu prin creșterea în valoare absolută a veniturilor, ci prin scăderea și mai drastică a PIB-ului.

Oricum, orice-ar face, atâta timp cât PIB-ul va scădea (și în ritmul ăsta va continua să scadă), guvernul ar trebui să priceapă odată și pentru totdeauna că va trebui să se descurce cu bani mai puțini. Iar bani mai puțini nu înseamnă în mod neapărat că nu vor mai fi bani de salarii, pensii, etc, ci că vor trebui să se mai abțină de la furăciuni (vezi contractele de “invesiții”) și să rearanjeze puțin lista de priorități.

Cam ăsta ar fi scorul aproape de finalul primei reprize a meciului pe tema proiectului de lege unică a salarizării bugetarilor, meci care se poartă între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Muncii și bugetari, reprezentați de sindicate. Din câte umblă vorba prin sat, coeficienții pe care sindicatele aveau impresia că i-au obținut în etapa de “consultări” nu se vor regăsi în proiectul de lege. E din ce în ce mai clar că, pe lângă durerile de cap cauzate de criza economică din ce în ce mai profundă în care ne scufundăm, e foarte posibil să ne aștepte și alte “binefaceri” cum ar fi greve și mișcări de stradă.

Să vedem un pic cam care sunt datele problemei:

1. avem o problemă legată de supradimensionarea sistemului bugetar

2. avem un acord cu FMI, acord în care Guvernul Romaniei a acceptat să scadă treptat, de la an la an, procentul din PIB alocat fondului de salarii. După previziunile actuale se pare puțin probabil ca PIB-ul să crească, deci putem zice aproape sigur că disponibilitățile financiare vor fi mai mici decât cele de azi.

3. varianta de coeficienți discutată cu sindicatele însemna, după estimările de costuri făcute de Ministerul Muncii, o creștere de 70% a sumelor ce constituie fondul de salarii.

Concluzia cred că e clară pentru toată lumea: schema inițială nu este una sustenabilă. Deci, dacă legea se adoptă în varianta dorită de sindicate, ne vom trezi cu o nouă lege gen “50% în plus pentru profesori”, lege pe care nici un guvern nu o va putea aplica.

Soluția ar fi una teoretic simplă, dar practic foarte greu de impus:

- flexibilitate și realism din partea sindicatelor. Sindicatele bugetarilor (sau cel puțin liderii lor, în marea majoritate niște demagogi cu nimic mai prejos decât colegii lor politicieni) trebuie să priceapă odată că bugetul nu e sac fără fund, și că într-o negociere fiecare trebuie să facă anumite concesii, ceea ce în cazul lor ar însemna să accepte aplicarea de criterii de performanță pentru stabilirea salariilor și reducerea posturilor care nu-și justifică existența.

- profesionalism, transparență și responsabilitate din partea Guvernului.

Din păcate ambelor părți par să le lipsească aceste calități. O jumătate de bilă albă totuși pentru Ministerul Muncii în cazul în care nu va ceda presiunilor politice care se vor face și va încerca să păstreze cheltuielile cu salariile bugetarilor în niște limite suportabile.

Am de asemenea impresia că în România, sindicatele au devenit un fel de sperietoare pentru Guverne și s-au îndepărtat de rolul lor normal, și anume acela de a proteja drepturile membrilor de posibilele abuzuri ale patronatului. În cazul specific al sindicatelor bugetarilor (fie ei din administrație, justiție, etc) se poate spune că au devenit aproape niște structuri de tip mafiot, care nu se dau în lături de a folosi șantajul și traficul de influență pentru a stoarce mai mulți bani de la Guvern.

Ia te uită ce-a descoperit tanti Andreea Vass, consilieră pe teme economice a primului ministru care este (cităm HotNews):

1. PIB-ul României în trimestrul II (care se termină în câteva zile) se estimează că a scăzut cu 9%

2. Guvernul analizează una din următoarele opțiuni posibile pentru “rezolvarea” problemei:

- ori mărește taxele

- ori concediază o parte din bugetari

- ori reduce salarii pentru o parte din bugetari

Sunt convins că, din punct de vedere economic, tanti Vass are dreptate. Nu prea văd însă cum o să îi convingă pe șefii direcți ai domniei sale, Boc și Băse, care n-au nici o treabă cu sportul numit “economie”.

Mă întreb acum care va fi opțiunea aleasă de guvernanți, așa, în spirit democrat-liberal? Să fie oare concedierea unor bugetari? N-aș prea crede să facă așa ceva, la prima propunere mai serioasă în direcția asta ar zbiera atât trupa pesedistă cât și Băselul, primii pentru că “nu corespunde doctrinei”, iar al doilea pentru că și-ar pierde din electorat. Aceeași terorie cred că se aplică și relativ la opțiunea de reducere de salarii pentru bugetari, în concluzie cel mai probabil ne vor aștepta majorări de taxe pentru firme.

E din ce în ce mai clar faptul că până nu vom trece de alegerile prezidențiale NU se va întâmpla nimic în direcția “reformei” sistemului bugetar. Actualii guvernanți vor sacrifica absolut orice, se vor împrumuta, vor face pe dracu-n patru pentru a putea susține salariile și pensiile până de alegeri. Ba mai mult, cu siguranță vor găsi soluții pentru a putea oferi și obișnuitele pomeni electorale.

Concluzia este una singură: foamea de bani a guvernului e mare iar ideile constructive lipsesc cu desăvârșire. Singura măsură pe care guvernul o poate adopta fără ca electoratul să-l taxeze masiv pe Băse este aceea de a mări impozitele percepute de la firme și, eventual, de la “bogați”. Se pare că acest principiu haiducesc – “să luam de la bogați și să dăm la săraci” – este singurul principiu economic pe care guvernul Boc știe să-l aplice.

De ceva vreme încoace diverși neni din guvern, în frunte cu Boc, ne explică frumos și cu dicție ce super idee au ouat pentru a împușca mai mulți iepuri dintr-un foc: oferă un tub de oxigen proaspăt pieței imobiliare și implicit firmelor de construcții și mai pun o cărămidă la construcția ce ar trebui să ducă la deblocarea creditării. Și pentru că toate ideile geniale trebuiau să aibă un nume numai bun de folosit într-o campanie electorală, i-au zis “Prima casă”.

Pe scurt, ideea e simplă și clară: prin acest program statul pune la dispoziție un fond de garantare de un miliard de euro, fond care va putea fi utilizat ca garanție pentru un credit ipotecar cu următoarele caracteristici:

- garanția acoperită de fond să nu depășească 60 000 euro

- dobânda să fie “mică” (nu a explicat nimeni exact cât consideră guvernul o dobândă “mică”)

- banca să accepte ca avans 5% din valoarea creditului

- solicitantul să nu dețină o locuință în proprietate și să nu fi beneficiat înainte de vreun credit ipotecar

La prima vedere treaba pare să sune al naibii de bine, dar dacă o luam un pic la disecat se cam strică. După umilele mele cunoștințe, un credit ipotecar presupune din start faptul că imobilul achiziționat se constituie ca garanție. Faptul că statul mai oferă încă o garanție în plus prin acel fond înseamnă practic că banca poate acorda un credit acoperit în proporție de până la 200% cu garanții extrem de solide (chiar dacă imobilul ajunge să nu mai valoreze absolut nimic banca recuperează banii de la fond). Dar șmecheria este cu totul alta, după declarațiile unor bancheri această garanție suplimentară afectează exclusiv costul de risc, iar efectul este de maxim un punct procentual la dobândă, în condițiile în care accesarea garanției implică costuri de 2, 2.5 % din suma garantată. Cu alte cuvinte o bună parte din ce se economisește în timp (un punct procentual în plus sau în minus se simte considerabil la un credit pe 20 – 25 de ani) trebuie plătit “up-front” pentru a putea accesa fondul de garantare.

O a doua chestie este cea legată de avans. Reprezentanții guvernului repetă mereu un procent magic, 5%. Adică vezi doamne, vei putea lua un credit ipotecar de 60 000 cu un avans de 3000 de euro. Uită să spună de deja se pot contracta asemenea credite (chiar cu avans 0% la unele bănci) dar că rata lunară este undeva între 470 – 870 euro pe luna (DAE intre 9% și 18%) (informațiile sunt de pe FinZoom.ro). Ei bine, pentru ca o familie de două persoane să poată plăti o asemenea rată se presupune că veniturile nete minime (în condițiile în care nu mai au alte credite) de aproximativ 1500 euro, adică 6000 ron/lună. Din câte mai știu eu salariul MEDIU din România e undeva pe la 1200- 1300 lei, ceea ce înseamnă că gradul de indatorare pentru o familie de două persoane plătite cu salariul mediu pe economie ar fi de 75%. Nu știu dacă am pierdut eu cumva contactul cu realitatea, dar a avea 6000 lei/lună din salariu nu e chiar la îndemână oricui, mai ales dacă vorbim de persoane pentru care acest program ar trebui să fie soluția pentru a putea accesa un credit ipotecar.

Părerea mea este că scopul real al programului este unul în principal electoral, iar obiectivul de a vinde 50 000 de locuințe este unul cel puțin utopic. Nu văd nicăieri nici un fel de avantaj pentru cei cu venituri mici. Singurii “câștigați” ar fi din nou speculanții de pe piața imobiliară, care acum sunt afectați de faptul că băncile evaluează proprietățile care ar putea fi aduse în garanție mult sub prețul cerut de ei. Deocamdată, din câte văd eu, acești 60 000 de euro de la stat nu pot face nimic altceva decât să revigoreze vânzările la prețuri supraevaluate.

Premierul nostru Traian Boc a ieșit iar în presă pentru a ne aduce la cunoștință ultima înțelegere făcută cu PSD-ul, și anume cea pe tema salarizării bugetarilor. Subiectul e unul foarte delicat, având în vedere că sindicatele exercită presuni mari asupra guvernului (cele din învățământ  amenință cu înghețarea anului școlar, cele din justiție cu greva generală, etc…)

Via HotNews aflăm care sunt principiile de bază ale viitoarei legi a salarizării unice în sistemul bugetar:

- raportul dintre salariul minim și cel maxim va fi de 1:15, fața de 1:70 cât este acum

- niciun salariu de bugetar nu va fi micșorat

- mare parte din sporurile de acum vor fi incluse în salariul de bază

- salariile mari vor fi înghețate pentru un număr de ani, salariile mici vor crește în ritm accelerat

Din câte văd eu până aici, principiile enunțate de Boc sună mai tare a promisiuni electorale, și mai puțin a idei pe baza cărora să se facă o lege. Din expunerea premierului lipsesc idei foarte importante, cum ar fi: surse de finanțare, previziuni de natură economică și altele, elemente care ar fi dat o vagă impresie că cineva chiar și-a bătut capul cu problema, și nu a debitat în stil papagalicesc niște sarcini trasate “de sus”.

Ce nu pricepe domnul Boc este un lucru foarte important: domnia sa conduce un guvern într-o perioadă de criză economică. Bugetul a fost deja rectificat în direcția de a se introduce politici de austeritate, s-a contractat un împrumut de la FMI, iar în tot acest timp domnia sa promite măriri de salarii. Oricum, la modul în care a expus problema domnul Boc, putem trage o singură concluzie – raportul acela de 1:15 între salariile minime/maxime se va atinge crescând cheltuielile și așa imense ale sectorului bugetar. 

Cred că singurul lucru bun din toată tevatura asta de azi a fost acela că declarațiile primului ministru vin după, si nu înaintea consultărilor cu partenerii de guvernare. După experiența numită introducerea impozitului forfetar, decizie luată pe genunchi de Pogea și alți portocalii, se pare că pedeleii au priceput că totuși nu-s chiar singuri de capul lor la guvernare și că trebuie cumva, măcar de ochii lumii, să fie de acord cu pesedeii asupra măsurilor luate.

Dintre toate “principiile” enunțate cu mândrie de premierul minune al României, unul mi se pare cel mai periculos: “salariile mici vor crește în ritm accelerat”. E periculos deoarece creșterea salariilor mici implică cele mai mari costuri pentru buget, costuri pe care nu știu dar nu cred că ni le putem permite. 

În concluzie, avem de-a face cu demagogie cât cuprinde și promisiuni fără acoperire. E clar, Băselul e în campanie.

În bunul spirit al administrației BăseBoc, deciziile de importanță capitală se iau în stil pompieristic, fără nici un fel de analiză a situației de fapt. Cea mai recentă dovadă în acest sens o constituie Ordonanța de Urgență privind rectificarea bugetară și modificările aduse Codului Fiscal. Toată lumea, de la cei direct vizați (antreprenori) până la analiștii economici cei mai iubitori de bugete dolofane ale statului sunt de părere că guvernul face o greșeală imensă, numai Boc și Pogea se cred mai deștepti. Mai mult, conform spuselor lui Boc “Toti expertii mondiali care nu au fost in stare sa prevada aceasta criza, acum vor sa ne dea solutii.”

Via HotNews aflăm de un memoriu realizat de reprezentanți ai celor mai prestigioase companii de consultanță din lume, memoriu în care acești experți demonstrează cu argumente greu de combătut faptul că măsurile luate prin minunata ordonanță contravin unor directive europene, că măsuri similare au fost demontate în justiție și că efectele aplicării lor vor fi dăunătoare economiei. Acum nu pot spune că am încredere 100% în respectivele comapanii de consultanță, dar cred că în situația dată argumentația făcută de ei este cu mult mai solidă decât nota de fundamentare realizată de Ministerul Finanțelor. Mai mult decât atât, se pare că nici experții FMI nu sunt foarte convinși că noile măsuri vor aduce bani în plus la buget, ba chiar din contră.

Singurii care sunt convinși că dețin adevărul suprem sunt Pogea și cu Boc. Nu vor să audă de nici o altă părere, indiferent dacă e susținută de argumente sau nu, îi dau înainte cu ideile lor puține dar fixe: toți micii întreprinzători sunt evazioniști, nu se poate ca atâtea firme să aibă pierdere, patronii sunt de vină că investesc profiturile firmelor pe care le conduc în mașini, proprietăți și alte bunuri în loc să plătească impozite la stat și guvernul Tăriceanu e de vină pentru împrumutul extern, deoarece n-a economisit bani în perioada de creștere economică. Citind părerile exprimate atât de Boc cât și de Pogea, indivizi fără nici o pregătire reală în domeniul economic, cu experiență irelevantă (să fii director la o firmă din clientela PDL, respectiv primar al aceluiași partid cu bugete enorme la dispoziție nu îi califică pentru funcțiile deținute azi), realizez că România este guvernată cam în același stil în care un țăran își administra gospodăria pe la 1900. Deciziile se iau “la plezneală”, speranțele sunt mari, iar dacă ceva nu iese bine se aruncă vina ori pe FMI, ori pe contribuabili, ori pe vremea de afară, ori pe orice altceva decât propria incompetență.

Domnii Boc și Pogea și-au atins acum apogeul carieriei (mi-e greu să cred că vor ajunge undeva mai sus decât sunt acum), sunt pătrunși de propria importanță și se simt învincibili, drept urmare nu le a teamă să facă experimente pe vreo 20 de milioane de oameni. Starea în care se află domniile lor are un nume: beția puterii, aceeași beție pe care o împărtășesc cu șeful lor cel mare de la Cotroceni. Sper ca toți trei, împreună cu restul de căței care-i înconjoară și-i lingușesc să aibă parte cât mai repede de binemeritatul duș rece. Sper totuși ca acel duș rece să nu fie un fel de potop pentru noi, restul, cei care avem de suportat experimentele idioate ale lor.

Iete ce zice presa noastră de ziare, citând-ul pe ilustrul ministru de finanțe al lu’ Băse: “Ar fi fost mai ușor să mărim TVA-ul, dar nu era corect să-i punem la plată tot pe contribuabilii cinstiți”.

Chestia asta vine după restul de declarații pe care le putem cataloga ușor drept aroganțe:

- “dacă nu ești în stare să plătești 500 euro pe an la stat, închide firma”

- “vrem să eliminăm abuzul cumpărării de zeci de autoturisme pe firmă, pentru că nu este corect”

Acest domn cred că este reprezentativ pentru partidul din care vine, doar că spre deosebire de șeful cel mare de la Cotroceni îi lipsește o calitate esențială pentru un politician: retorica. Domnul ministru își permite cu nerușinare să facă declarații care într-o țară normală ar echivala cu sinuciderea politică, ba că toți administratorii de IMM-uri sunt evazioniști, ba că n-are încredere în organele de control financiar, ba că mai știu eu ce…

În mintea îngustă și întunecată a domniei sale nu există decât un singur scop: acela de a strânge bani la buget evitând pe cât posibil mișcările sociale. Chestii de gen “strategii economice”, “bun simț” etc. nu au sens pentru domnul ministru, el are o singură misiune, aceea de perceptor care vine înarmat cu acordul FMI să strângă tot ce consideră că i se cuvine. Întreaga construcție pe care se bazează mintea lui bolnavă este aceea că întreprinzătorii privați sunt niște infractori, niște evazioniști care trebuie “pedepsiți” la grămadă.

Una din cele mai mari insulte pe care această imitație palidă de ministru de finanțe o adresează frecvent micilor întreprinzători este aceea că ei nu fac parte din “contribuabilii cinstiți”. In opinia acestui individ, contribuabilii cinstiți sunt probabil sindicaliștii bugetari, angajații și administratorii firmelor (nu puține și în nici un caz IMM-uri) care alcătuiesc clientela portocalie. Contribuabili cinstiți sunt probabil regii asfaltului, grupul de la “Golden Blitz”, găștile din jurul lui Stolojan, Videanu, Udrea, Băsescu etc…  Restul sunt pleavă și nu merită nimic altceva decât un jug și mai greu pe grumaz.

Îi urez domnului Pogea cât mai multe succesuri, încununate cu un loc călduț la groapa de gunoi a istoriei alături de șefii lui pedeliști.

Sâmbătă 11 aprilie onor’ guvern a aprobat una bucată ordonanță de urgență, aia prin care se face pe de o partea rectificarea de buget iar pe de altă parte se introduce biru’ lu’ Pogea (impozitul forfetar) și se elimină dreptul de deducere a TVA pentru cheltuielile cu autoturismele. Nește chestii atât de neimportante încât evident că nimeni din respectivul guvern nu s-a putut deranja atât de mult încât să pună la dispoziția publicului prețiosul text al ordonanței. Nici la ora asta, după ce minunatul document a fost publicat în Monitorul Oficial (M. Of. nr. 0249 din 14 Aprilie 2009 Act nr. 34/11 Aprilie 2009), el lipseste atat de pe site-ul guv.ro, cat și de pe mfinante.ro. 

Bă domnu’ Pogea, bă Boc, n-aveți și voi nici un negru mititel acolo pe la guvern care să fie capabil să actualizeze o informație pe un site? Sau faceți economie, că de, e criză?

Ce n-am priceput eu incă foarte clar e care-i treaba cu TVA-ul. Și mâine poimâine se face 1 mai și cică ordonanța începe să-și producă efectele în domeniu, cred că ar fi cazul ca textul ei să fie publicat măcar pe site-ul ministerului care l-a produs și care va aplica măsurile luate acolo? Sau oare ar trebui să ne abonăm toți la Monitorul Oficial (regie de stat, ce altceva) pentru a avea acces la informații de interes public?

Acu’ chestia asta nu-i decât o noua insultă pe care guvernul lu’ tătuka Băse  ne-o servește pe nemestecate, insultă pe care probabil marea majoritate a poporului o va trece lejer cu vederea, deoarece realitatea e că cei pe care chestiile aste îi interesează sunt o minoritate neglijabilă. Ce-i pasă sindicalistului care se pregătește de grevă (vezi vitejii din învătământ și alte sectoare bugetare cu perfomanțe nule) că sectorului privat i s-a servit o noua gogoașă de înghițit? Ce-i pasă telespectatorului fidel de OTV de impozitul forfetar? S-ar zice că guvernanții noștri s-au prins care-i treaba cu “poporul” și știe cum trebe tratată: un pic de circ, câteva arestări în direct pe toate televiziunile și gata, lumea-i fericită că vede că “autoritățile lucrează”.

Dar să revenim la tema principală: unde-i docomentul? Ăla oficialu, ăla de se aplică în câteva zile? Unde-i? E secret cumva?

Nea’ Caisă ăsta de conduce ministerul finanțelor, fostul director al lu’ Nea’ Bordură care acu’ e mare șăf de trib la ministerul economiei și-a dat iar în petec. Pe sub mustăcioara lui a scăpat ieri porumbelul, mai exact concepția “democrat-liberală” a partidului în legătură cu mediul privat și IMM-urile: dacă tu, firma x, nu-ți poți permite să mai dai încă 500 de euro pe an la stat atunci trebuie să fi închis pentru că ești o pacoste pentru România.

Citat din nea’ Caisă:

“Daca nu poti plati nici macar 500 de euro la stat, anual, inchide! Nu avem de unde plati investitiile si nu avem cum sa luam alte masuri economice daca firmele nu-si platesc taxele”

Bă economistu’ lu Bordură, tu ori ești prost ori ești exagerat de prost. Să-ți explic de ce, măi genialule:

1. nu se pune problema dacă tu, ca firmă, îți poți permite sau nu să dai xxx euro la stat. Problema se pune că tu, firma x, atâta timp cât ai niște angajați și oricum plătești diverse taxe la stat (pe salarii, tva, etc), tu automat susții statul ăsta minunat care nu face nimic pentru a te proteja. Mai mult, toți oamenii ăia care lucrează la privat, la firme care nu lucrează cu statul, toți aia duc în cârcă un întreg sistem bugetar din care și tu, bă ministru’ lu’ pește prăjit, faci parte.

2. nici o țară din interiorul UE nu ia asemenea măsuri. Nimeni. Toți încearcă acum să acorde facilități în plus firmelor mici, fiind conștienți că de acolo poate veni “salvarea” bugetelor în momentul în care marile companii (și nu sunt puține) sunt în pragul colapsului. 

3. Tu zici că nu ai de unde plăti investițiile și nu poți lua măsuri economice daca firmele nu-și plătesc taxele. Corect, ai 10, stai jos! Dar bă genialule, bă inteligență sclipitoare, ți-a trecut vreun moment prin vidul dintre urechi ideea că poate ai putea pune niște taxe mai ușor de suportat pentru firme și în felul ăsta să încasezi mai mulți bani la buget? Te-ai gândit vreun moment că poate te-ai întins cam mult cu “investițiile” și cu “măsurile economice”? Ți-a trecut vreodată prin tărtăcuța ta ideea că poate mai întâi îți vezi ce bani ai, și apoi faci planuri? Se pare că nu, la voi la pedeliști treaba-i oablă: zice șeful “construiți autostrăzi, dați bani la bugetari, trebe să fiu reales”, voi ziceți “șefu’ – n-avem bani” iar șeful zice “nu mă interesează, nici să n-aud, dracu’ vă ia dacă nu faceți ce zic eu!”

4. Ți-ai ales foarte prost cei în care vrei să lovești. O să te pupe-n dos tot neamu’ bugetarilor care deja se pregăteau de ieșit în stradă pentru ca să li se dea ce li s-a promis la alegeri, da’ minunea n-o să țină mult. Creșterea birurilor de plătit o să atragă în mod sigur scăderi și mai mari de încasări la buget, și o să te văd eu atunci pe unde mai scoți cămașa că n-o să mai ai bani de dat nici cât ai azi.

În concluzie treaba-i clară: vom avea de plătit și “biru’ lu’ Pogea” – un fel de fumărit sau văcărit, care va fi în deplină concordanță cu politica economică democrat-liberală, de inspirație feudală. Aștept acum ieșirea la rampă a lui “dragă Stolo”, cel mai de valoare economist portocaliu, care să ne explice el cu scrâșnetul de dinți specific cum că asta este singura soluție de salvare e economiei, cu recomandarea “ciocu’ mic și joc de glezne”, eventual acompaniat de trompetul șef Cristi Preda, care să traducă el în limbaj academic viziunea și latura filozofică a măsurii pe care noi, ca niște ignoranți ce ne aflăm, nu avem gradul de iluminare necesar pentru a o aprecia la adevărata ei valoare.