Unde dracu’ s-a mai pomenit în lumea asta ca taxele și impozitele să se schimbe în câteva zile, unele din ele chiar peste noapte? Nu se putea așa ceva decât în România, țara lu’ Papură Vodă, pe numele lui din buletin Traian Băsescu.

Vitejii lui Băse, gașca de “competenți” Boc, Vlădescu și compania, au reușit perfomanța de a impune majorarea TVA în 3 (trei) zile: luni au dat ordonanța, joi a intrat în vigoare, iar ieri au reușit să se autodepășească: la ora 23 au anunțat dublarea impozitului auto pentru mașinile cu motoare peste 2000 cmc, dublare care intră în vigoare tot de azi, 1 iulie 2010. Faza tare e că măsura asta cu impozitul auto au băgat-o așa, din top, hoțește. După ce că oricum impozitul auto crește exponențial în funcție de capacitatea motorului (începe de la sume ridicole de gen 50-70 lei pentru un 1.4 și ajunge la 450 la un 2.5), acum au mai găsit o schemă prin care mai bagă mâna în buzunarele celor care oricum plăteau cele mai mari impozite și până acum. Curat socialism științific “dă dreapta”…

Singura măsură care are o logică, din toate cele aberate de Boc la televizor și adoptate în stil heirupist, este cea legată de acea supraimpozitarea aplicată celor care dețin mai multe imobile. Partea logică și corectă este că cei care au mai multe imobile pe care le-au închiriat legal, și plătesc impozitele aferente veniturilor din închirieri, sunt scutiți de această supraimpozitare. Partea proastă e că din nou guvernul a făcut treaba doar pe jumătate: măsura este una temporară (zic ei, dar sunt aproape convins că va deveni permanentă începând cu 2011) și este implementată prost – ca o “taxă de solidaritate”. Ce trebuiau ei să facă, dacă îi ducea capul (ceea ce nu e cazul), era să regândească complet sistemul de impozitare a proprietății și să găsească o soluție acceptabilă atât pentru contribuabil cât și pentru stat.

Singurul lucru pe care-l observ la acest guvern de nici doi bani este că are câteva preocupări majore:

1. cum să facă să nu ii supere pe ăia de la FMI. Ei depind de banii ăia mai tare decăt depinde un narcoman de “doza zilnică”. Dacă nu le intră tranșele sunt mâncați, pentru că nu vor mai fi capabili să plătească salarii și pensii și se vor trezi ca vine lumea peste ei cu furci și coase.

2. cum să facă să mai stoarcă niște bani de la “bogați”. Aici trebuie să vedem puțin ce înțelege guvernul Boc prin noțiunea de “bogați”. După capetele seci ale lui Boc și Vlădescu, “bogații” sunt: întreprinzătorii privați (alintați ca “patroni”, “evazioniști” și “dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare”) și persoanele cu venituri medii (adică ăia care oricum plăteau și până acum grosul taxelor fiind principalii consumatori).

Pe această cale vreau să felicit milioanele de votanți portocalii și să le dau un sfat: în 2012 sa voteze de două, trei ori, nu de alta, dar poate reușim și noi un Parlament 90% PDL, apoi un Boc președinte și un Băsescu prim-ministru care să “facă ce trebuie” și “să trăim bine”!

Later edit: Jegoșii ăștia vor aplica impozituele astea noi retroactiv, adică pe tot anul 2010, nu numai de la 1 iulie încolo. Mai mult decât atât, supraimpozitarea se aplică numai celor care au mai multe imobile dobândite prin cumpărare, nu și celor care au beneficiat de moșteniri…

Spre suprinderea mea (și cred a multora), Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională măsura de reducere a pensiilor cu 15%. Domnul profesor de drept constituțional Emil Boc a primit din nou o “lecție” de la Curte, chiar în condițiile în care partidul domniei sale a numit majoritatea judecătorilor de acolo.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Domnul președinte ne-a mai dat ieri încă o mostră de “echidistanță” față de scena politică românească, invitând toată armata de parlamentari portocalii la Snagov pentru a le freca bine ridichea așa, ca de ajun de moțiune de cenzură. Detalii aici.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

Avem următoarele:

- una bucată președinte, Traian Băsescu, reales în 2009

- una bucată imitație ieftină de prim ministru, Emil Boc, demis în 2009 prin moțiune de cenzură și reinstalat în funcție de sus-numitul președinte

- una bucată Parlament în care, teoretic, opoziția (PSD + PNL) e “majoritară” și e împotriva măsurilor pe care Guvernul vrea să le ia.

Cum se guvernează o țară ca asta, mai ales în situația maro în care se află (acord cu FMI, criză economică, etc)? Foarte simplu! Să luam ca exemplu pachetul de măsuri de austeritate de care s-a discutat atât în ultima săptămână:

Etapa 1 – Băsescu discută cu reprezentanții FMI, stabilește conținutul pachetului de măsuri pe care să le ia Guvernul, apoi se afișează la TV și explică poporului cum stă treaba. Pentru a liniști poporul, îi spune că respectivul pachet de măsuri nu va fi pus în aplicare decât dupa ce CES-ul (de care până acum nu auzise mai nimeni) nu își va da binecuvântarea.

Etapa 2 – Reprezentanții guvernului se dau de ceasul morții să explice pe la TV cum că ce-a stabilit președintele cu FMI e singura și cea mai bună soluție ce poate fi luată în situația de față. Opoziția e ca de obicei prinsă cu pantalonii în vine și se bâlbâie, fără să fie în stare să dea o replică corespunzătoare guvernului și, mai rău, fără să convigă pe cineva că ar avea vreo alternativă la cele propuse de președinte și asumate, de voie, de nevoie, de guvern.

Etapa 3 – Se întrunește CES-ul (niște neni care cică îi reprezintă pe guvernanți, pe privați – patronate și pe angajați – sindicatele și care, brusc, se transformă temporar dintr-un organism cu rol consultativ în unul cu rol decizional), discută și nu stabilește nimic. Așa bine e structurat respectivul consiliu încât atunci când i se cere un aviz pozitiv sau negativ asupra oportunității unor măsuri răspunde prin “nici un aviz”. Nici pozitiv, nici negativ. În concluzie, CES-ul este degeaba, bun doar de aruncat praf în ochii “poporului”.

Etapa 4 – Sindicatele se irită, se turează, amenință cu greve și mișcări de stradă și într-un final scot vreo 30 000 de oameni  în Piața Victoriei care cer demisia guvernului. Rezultatele nu întârzie să apară, nici nu s-a făcut bine liniște în piață și deja premierul ne informează că Guvernul se pregătește să trimită la Parlament proiectul de lege prin care își asumă răspunderea pentru pachetul de măsuri de austeritate, exact în forma în care au fost ele anunțate de președinte la televizor.

Etapa 5 – mâță moartă este pasată din curtea Guvernului în cea a Parlamentului, care are două variante: ori adoptă o moțiune de cenzură și dă jos guvernul, ori lasă lucrurile să meargă înainte. Faza cu moțiunea de cenzură au mai facut-o anul trecut, și am văzut cu toții care a fost rezultatul – Guvernul Boc a fost demis, interimatul a fost asigurat de Guvernul Boc până când, într-un final, Guvernul Boc a fost reinvestit în funcție. Eficiență zero.

Și uite așa vedem că, în câteva zile, maxim 2- 3 săptămâni, niște idei debitate de Băsescu la televizor se transformă în lege. Cam așa este guvernată România în anul 2010.

Salarii și pensii scăzute considerabil, concedieri și inevitabilele majorări de taxe constituie prețul plătit pentru împrumutul făcut de la FMI anul trecut. O fi ieftin? O fi scump?

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

- ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

- am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

- cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…

Ia să dăm un pic aritmetica jos din pod și să facem niște calcule pentru a vedea cât de mult sau cât de puțin câștigă de fapt un bugetar în România. O sa discut de salariul mediu din sistem, nu de salariul unui profesor de școală generală, al unui medic din spital sau al unui funcționar.

Dacă știrea asta este corectă și salariul mediu brut în sistemul bugetar a fost în 2009 de 3000 lei (3300 lei cu tot cu stimulente), atunci pot să afirm cu toată tăria că, în România, salariile bugetarilor se încadrează în categoria SALARII NESIMȚITE, deoarece înseamnă că salariul mediu din sistemul bugetar este aroape dublu (cu 87% mai mare cu stimulentele incluse, respectiv cu 70% mai mare dacă nu includem stimulentele) față de salariul mediu brut pe țară (care a fost 1767 lei).

Dacă tăiem din aceste salarii “stimulentele” (care în 2009 au fost în medie 300 lei, adică 10% din salariu) și mai tăiem încă 25% rămânem cu  2250 lei salariu mediu brut, adică cu 27% mai mare decât media pe țară. În aceste condiții putem spune ca bugetarii nu au motive reale să se plângă prea tare, deoarece în continuare vor câștiga, în medie, mai mult decât un angajat din mediul privat.

Acum însă apare marele semn de întrebare: cum s-a ajuns la acest salariu mediu? Pe de o parte avem sindicatele care dau exemple de salarii sub 1000 lei, iar pe de altă parte avem statistica ministerului de finanțe care ne spune ca media e 3000. Care e de fapt realitatea? Dacă o luam metodic, și luam de bune și spusele sindicatelor (că majoritatea bugetarilor au salarii mici) și pe datele statistice, am ajunge la o distribuție a salariilor de genul următor

- pentru fiecare trei bugetari platiti cu 700 lei există unul plătit cu 9900 lei sau doi platiti cu 6450

- pentru fiecare doi bugetari platiti cu 700 lei există unul plătit cu 7600 lei

- pentru fiecare bugetar plătit cu salariul minim (700 lei) există unul plătit cu 5300 lei

- pentru fiecare trei bugetari plătiți cu 1000 lei există unul plătit cu 9000 lei sau doi plătiti cu 6000 lei

- pentru fiecare doi bugetari plătiți cu 1000 lei există unul plătit cu 7000 lei

- pentru fiecare bugetar plătit cu 1000 lei există unul plătit cu 5000 lei

- pentru fiecare trei bugetari plătiți cu 1500 lei există unul plătit cu 7500 sau doi plătiți cu 5250 lei

- pentru fiecare doi bugetari plătiți cu 1500 lei există unul plătit cu 6000 lei

- pentru fiecare bugetar plătit cu 1500 lei există unul plătit cu 4500 lei

Asta înseamnă ceva de genul următor:

- dacă 50% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă că restul de 50% sunt plătiți cu salarii între 4500 și 5300 lei

- dacă 66% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă  că restul de 33% sunt plătiți cu salarii între 6000 si 7600 lei

- dacă 75% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă că restul de 25% sunt plătiți cu salarii între 7500 și 9900 lei

Chiar dacă luam în calcul cea mai extremă variantă, cea în care 75% dintre bugetari au salariu mai mic sau egal cu cel mediu pe economie ne va rezulta faptul că aproximativ 375 000 de bugetari au salarii mari și foarte mari (7500-9900 lei).

HotNews a publicat ceva mai multe detalii din scrisoarea de intenție pe care guvernul României, adică gașcuța aia de indivizi care cică ar guverna țara asta ca să nu zică cineva că Băsescu e dictator, o trimite către FMI. Dacă cineva credea că cele anunțate de președinte la televizor, reducerea de 25% a fondului de salarii pentru bugetari și cu 15% a pensiilor constituie “greul” măsurilor luate, ei bine, pot să le dau o veste rea: e doar vârful aisbergului.

Redau mai jos lista de măsuri publicate de HotNews, evidențiind mai ales pe acelea de care președintele nu a vorbit la televizor.

Masuri asumate de Guvern pina la 1 iunie:

1. O reducere cu 25% a salariilor, sporurilor si altor plati de natura salariala pentru toti angajatii din sectorul public (1% din PIB)
2. O reducere de 15% a pensiilor si altor transferuri sociale (1% din PIB)
3. Reducerea transferurilor catre autoritatile locale (0,3% din PIB) – asta se va traduce în faptul că primăriile vor primi și mai puțini bani decât erau în buget, deci nici vorbă de investiții și alte cele. Bănuiala mea e că această reducere se va traduce în mai  multe gropi în asfalt, poate o economie mică la iluminatul stradal și alte binefaceri de genul ăsta.
4. Reducerea in continuare a subventiilor pentru incalzire (0,03% din PIB)
5. Extinderea bazei de impunere pentru impozitul pe venit pentru a include tichetele de masa, veniturile din castigurile de capital si eliminarea scutirilor acordate programatorilor din sectorul IT. Aici vorbim de o mare mizerie, și anume cea legată de impozitarea tichetelor de masă. Respectivele tichete de masă nu constituie un venit, nu e luat în calcul ca și venit de nici o instituție (bancă, etc), și intră în categoria “stimulente”, în nici un caz în cea de “venituri”. Din câte îmi aduc aminte a mai fost o tentativă acum câțiva ani de a impozita ca venituri diversele “beneficii” primite de angajați (tichete de masă, abonamente de telefon, mașini de serviciu, etc), dar la vremea respectivă le-a venit mintea la cap în timp util.
6. Daca aceste actiuni nu sunt implementate pana in iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipata, vor fi implementate masuri suplimentare, inclusiv masuri de majorare a cotelor de impunere. În traducere liberă asta înseamnă că, cel târziu în toamnă, există 99.9% șanse ca atât TVA cât și diverse alte impozite să fie majorate.

Masuri pentru cresterea veniturilor bugetare:

• 1. Largirea bazei de impunere pentru impozitul pe venit si a bazei de contributii sociale. Chestia asta e exact ce tot “amenința” Vlădescu, și anume că orice tip de venit (pensie, drepturi de autor, etc) va deveni impozabil. Probabil că și dacă vei găsi o monedă de 50 de bani căzută pe jos vei avea obligația să îi declari la fisc și să plătesti impozit și CAS pentru ei.
• 2. Introducerea unui impozit pe cifra de afaceri (clawback) pentru distribuitorii de medicamente). Aici treaba e din nou jegoasă. Se știe ca statul are datorii imense către furnizorii de medicamente și materiale sanitare, iar noua măsură nu va face decât să acutizeze problema, iar reacția cea  mai probabilă a distribuitorilor va fi sistarea furnizării de medicamente către spitale.

Pe lângă măsurile astea specificate în scrisoare, mai avem și altele, cum ar fi închiderea a 150 de spitale, și în plus se vorbește și de o reducere a alocației pentru mame (de la 85% din salariu cât este acum) și de reduceri de salarii în companiile de stat (cele care au venituri proprii și nu consumă bani de la buget). Altfel spus, cei care au avut pentru câteva zile impresia că valul acesta de măsuri îi va afecta doar pe bugetarii și îi va ocoli pe privați s-au înșelat amarnic.

Partea cea mai proastă este că această serie de măsuri de “austeritate” este doar începutul. Mi-e greu să cred că aceste măsuri vor avea efectul scontat, și, după cum zice chiar și guvernul, tura asta de măsuri e doar așa, de încălzire și de pregătire pentru alea grele: majorarea TVA și a “cotei unice”.

În orice caz, din tot ce se întâmplă se poate trage o singură concluzie: abia acum, în 2010, începe criza în România. Pe această cale aș dori să mulțumesc turmei de ignoranți care au votat cu PDL-ul în 2008 și l-au reales pe Băsescu.

Azi, 6 mai 2010,  s-a întâmplat un eveniment istoric: Băsescu a recunoscut. A recunoscut că el e jupânul acestei guvernări, a recunoscut că “strategia” anticriză a PDL-ului a eşuat lamentabil şi a recunoscut că suntem pe cale să ne ia dracul.

A fost nevoie să treacă un an şi jumătate de când Băsescu şi ai lui au acceptat, cu greu, ideea că există o criză economică pe care nu o putem evita şi a fost nevoie de un împrumut de 20 de miliarde de euro de la FMI pentru ca într-un final să anunţe un prim pachet de măsuri reale anticriză. După ce anul trecut guvernarea băsistă a reuşit să distrugă un număr record de firme mici şi să atingă ţinta de un milion de şomeri (majoriatea din mediul privat), într-un final, cu greu, au ajuns la fundul sacului şi trebuie să ia măsuri profund nepopulare.

Opţiunile pe care azi le-a avut guvernul au fost două, ori măresc taxele (tva şi cotă “unică”), ori taie costuri (salariile de bugetari, pensii, ajutoare de şomaj, etc). Momentan au ales varianta cea mai nepopulară de a tăia salarii şi pensii.

Din toate măsurile de azi, una singură poate fi considerată “normală” – şi anume reducerea fondului de salarii al sectorului bugetar cu un sfert. Problema va fi însă, ca de obicei, modul în care măsura se va pune în aplicare, ori aici am convingerea că cei mai loviţi vor fi bugetarii cu salarii mici, ei vor fi cei care vor fi daţi afară şi cei care vor resimţi cel mai greu scăderea veniturilor. Mai departe, restul de manevre, scăderea pensiilor şi a unor forme de ajutor social, sunt nişte mizerii care nici măcar nu merită discutate.

Acum, dacă aş fi cinic, ar trebui să spun că atât bugetarii, cât şi pensionarii “şi-o merită”, deoarece respectivele categorii sociale au fost cele care l-au propulsat pe Băsescu în al doilea tur şi care au înghiţit cu lingura mare promisiunile făcute de portocalii. Situaţia este însă mult prea neagră.

Este evident că vom avea încă 5 ani de “domnie” a lui Băsescu, cu toate lucrurile “bune” pe care le-am văzut și de-a lungul primului mandat: un continuu scandal, o continuă luptă a comandantului suprem cu “structurile nereformate”, lipsa unei politici economice coerente și propășirea clasei de baroni PD-L (Udrea, Videanu, Berceanu, Boureanu, etc).

Părerea mea legată de ce s-a întâmplat duminică este că a fost un maraton al furăciunii. Atât PD-L cât și PSD au aruncat în luptă tot ce au avut, șpagi, turism electoral, furăciune la număratoare și n alte metode la care nici cu gândul nu ne putem gândi. Dovada că mașinăriile de vot roșii și portocalii sunt aproape de perfecțiune este dată de procentele obținute în țară, unde egalitatea a fost aproape perfectă. Nici nu ne putem aștepta la altceva, deoarece era evident că ambele partide folosesc metode identice, verificate în timp și care dau rezultate. Am o bănuială că diferența (de 70 000 voturi) s-a făcut din mici rotunjeli, voturi anulate și tot felul de “mici nereguli” care sunt greu de depistat și și mai greu de demonstrat.

Legat de votul “diasporei”, vezi rezultate aici, pot spune numai că procentele, 78% – 22%, spun totul despre calitatea și cultura politică a respectivului electorat, cultură politică ce se situează la nivelul anului 1990. Sunt mulți care laudă azi “diaspora” și îi mulțumesc pentru “binele” făcut României, sunt și destui care deplâng faptul că, după 20 de ani de democrație, am ajuns ca președintele să fie decis de o mână de emigranți care în marea lor majoritate nu au habar despre realitățile anului 2009 din România. Nu pot spune decât că atunci când văd procente de gen 94% în favoarea unuia din candidați, vezi Republica Moldova, nu ma pot gândi decât la țări gen Cuba, Venezuela și alte asemenea “democrații” autentice.

După cum am spus, părerea mea este că soarta alegerilor s-a decis mai degrabă prin “metode specifice” în noaptea de duminică spre luni decât la urne. Drept urmare nu îmi pare absolut deloc rău de faptul că pe 6 decembrie nu am fost la vot.

Dansul a început din nou, iar orchestra a rămas cu același dirijor. Un lucru e sigur, nu ne vom plictisi deloc în următorii 5 ani.

Victorieee!

Avem cu adevarat o campanie electorală pe bune. Singurul element care lipsise până acum, bocetul băsescian, s-a adăugat la arhiva campaniei pentru prezidențiale 2009.