Browsing Tag

jeg

me hate... politichie

Acțiunea “PFA cu norma de venit – servicii de informatică”

19 Ianuarie 2011

Începând cu anul de grație 2011 a fost eliminată posibilitatea de a opta pentru sistemul de “normă de venit”  a celor care au/intenționau să-și deschidă PFA pe “servicii de informatică” în județul Brașov – sursa.

Onoratul ANAF a considerat că e prea complicat să calculeze niște norme de venit “echitabile” – drept urmare a decis ca toate acele PFA-uri să treacă pe sistemul “real” de impozitare sau, după caz, să se suspende/radieze …

Fără îndoială măsura se adresează celor care își luau salariile în felul ăsta, oameni de la care s-a prins ANAF Brașov că ar putea să mai stoarcă niște bani. Faină măsură de “încurajare” a mediului de afaceri, n-am ce zice. Sunt curios câți se vor “muta” prin alte părți mai calde (Covasna de exemplu)…

Leacul durerii politichie

Băse 10 : Ponta&Antonescu 0

28 Octombrie 2010

Ieri ar fi trebuit să fie o zi memorabilă: moțiune de cenzură + câteva zeci de mii de manifestanți care să pună o presiune suficient de mare pe parlamentari pentru a dărâma guvernul Boc țșpe. Totul a fost pregătit cu grijă, sindicaliștii au fost la post, în Parlament s-a dezbătut, s-a făcut și un mic circ (vezi pancarde și alte cele) pentru ca în final moțiunea să pice cu grație.

Se pune acum întrebarea: cine-a fost de vină pentru eșecul moțiunii? PSD și PNL? Ei au fost toți acolo și toți au votat în favoarea moțiunii. Grupul minorităților condus de Pambuccian? Ei s-au abținut și au ieșit din sală, chiar dacă voturile lor (în ipoteza că ar fi susținut toți moțiunea) ar fi fost suficiente. Am putea să ne repezim să zicem că sunt niște trădători, dar dacă analizăm mai cu atenție putem spune că poziția lor a fost una destul de “morală”, deoarece locurile lor în Parlament sunt garantate și rolul lor e mai mult “decorativ” – și anume de a reprezenta niște minorități etnice. Orice vot ar fi dat acești parlamentari ei ar fi fost acuzați ba că au fost cumpărați de putere, ba că au fost cumpărați de opoziție.

Există un singur motiv real pentru care moțiunea a picat: guvernanții (în speță Băsescu, că nu cred că are nimeni impresia că Boc ar conduce ceva) și-au învățăt lecția de la precedenta moțiune (unde guvernul a fost mult mai aproape de a fi demis) și s-au pregătit corespunzător: le-au interzis parlamentarilor lor să voteze. Manevra a fost una extrem de inteligentă, deoarece absența de la vot e cea care face ca rezultatul să fie cel mai ușor de intuit. Aritmetica este simplă, opoziția reunită are X voturi, puterea reunită are Y voturi iar pentru ca o moțiune să treacă trebuie ca un număr de parlamentari ai puterii să o susțină. Dacă s-ar fi procedat cum ar fi fost nomal – votul să fie secret și toți parlamentarii să voteze – exista riscul ca o parte din pedeliși (sau udemeriști sau independenți), sub protecția anonimatului, să trântească guvernul. Pedeliștii s-au bazat pe ideea că parlamentarii lor sunt niște lași (la fel ca și restul de altfel) și nu vor avea curajul să sfideze ordinul de partid și să meargă să își exprime votul.

Ce s-a întâmplat ieri poate fi sintetizat foarte simplu: Băsescu și-a bătut joc în ultimul hal de Parlament și i-a redus importanța până la un minim istoric. Ieri, Parlamentul României a fost o instituție inutilă, atât parlamentarii puterii cât și cei ai opoziției au avut doar un simplu rol, acela de oi. S-au prezentat, s-au numărat, s-au dus care încrotro i-a mânat ciobanul (unii la vot, alții la bufet) și au plecat acasă.

Singurul lucru pe care l-am înțeles din toată ziua de ieri e că PDL-ul (în speță Băsescu) au exploatat încă o slăbiciune a sistemului parlamentar din România și anume modul în care se votează. Regula pe care o avem acum este următoarea:

1. se numără parlamentarii prezenți pentru a se constata dacă există cvorum

2. se votează (existând posibilitatea ca un număr de parlamentari să se abțină de la vot)

3. voturile pro și contra se raportează la numărul de parlamentari prezenți iar nu la numărul de voturi exprimate.

Acest punct 3 este slăbiciunea sistemului, deoarece permite unui grup (cum a fost ieri cel al PDL-ului) să blocheze practic procesul de vot. Probabil ar fi mult mai bine ca votul să fie obligatoriu pentru toți parlamentarii prezenți, iar abținerea să fie de fapt “votul anulat” (ambele bile în aceeași urnă). Mai mult decât atât, la adoptarea legilor, moțiunilor,  etc. ar trebui ca pe lângă condiția de cvorum să existe și o condiție de număr minim de voturi exprimate (de exemplu 80% – 90% din numărul celor prezenți). În felul acesta s-ar putea evita situațiile aberante în care jumătate sau mai mult din cei prezenți nu votează, dar votul este considerat valabil.

În orice caz sunt convins că aseară Băsescu a spus din nou: “Un fleac, i-am ciuruit!”

de tot râsul Leacul durerii

Uite cum funcționează votul in Parlament

22 Octombrie 2010

Săptămâna asta am auzit un nou concept politic, acela al “votului accidental”. Cică parlamentarii PDL au crezut că votează respingerea unui proiect de lege și nu adoptarea acestuia (e vorba de două inițiative de modificare a codului fiscal) și că la mijloc e o “eroare tehnică”.

Ce ar trebui să înțelegem noi din trebușoara asta? Păi eu zic că singura concluzie pe care o putem trage este că tot grupul PDL votează, cuminte, așa cum îi spune șeful de grup și că nici măcar un parlamentar portocaliu nu are curaj să miște în front. E singura explicație logică a “erorii” comise de grup – faptul că șeful a zis “noi suntem pentru” în loc de “noi suntem împotrivă”. Am o oarecare bănuială că pedeliștii nu sunt singurii care fac chestia asta, și că există o probabilitate ridicată ca și celelalte partide care contează (în ordinea numărului de parlamentari: PSD, PNL, UDMR) să procedeze exact la fel.

Mă întreb atunci oare de ce naiba ne mai trebuie parlamentari? N-ar fi mai bine ca fiecare partid să-și desemneze șeful ca și unic parlamentar al cărui vot să valoreze x% (procentul partidului)? Și așa se pare că numărul parlamentarilor nu prea contează (500, 300, 5) atât timp cât fiecare grup se comportă ca o turmă de oi care merge oriunde o mână ciobanul…

E evident că domnii care populeaza Parlamentul României au uitat (sau n-au știut niciodată) care e rolul lor și al instituției din care fac parte. Degeaba schimbăm noi legea electorală, degeaba avem “vot uninominal”, degeaba vrea Băsescu să modifice constituția, să elimine senatul și să reducă numărul de parlamentari dacă nimeni nu pare să înțeleagă care e rolul acelei instituții. Teoretic, un politician care intră în Parlament (mai ales pe vot uninominal) ar trebui să reprezinte acolo electoratul din colegiul care l-a trimis acolo, iar acest lucru nu înseamnă să execute orbește indicațiile primite de la partid. S-a demonstrat acum că toată tevatura cu votul uninominal a fost un mare praf în ochii alegătorilor și o metodă de putea altera componența Parlamentului ulterior alegerilor (una s-a votat, altceva avem – vezi cazul UNPR, acest pseudo-partid care n-ar fi depășit pragul electoral dar acum e pe poziții de forță deoarece asigură procentele care permit PDL-ului să stea la guvernare).

Relativ la acest “vot accidental”, părerea mea e că treburile au decurs cam așa:

1. opoziția a “încercat marea cu degetul” propunând niște proiecte de lege pe care știa că parlamentarii puterii nu le pot susține deoarece contravin politicii guvernului

2. portocaliul șef (cel care dictează cum se votează, dacă e da sau ba) a fost căscat sau cu mintea la alte cele când a dat dispoziție să se voteze “pentru”

3. armata portocalie a executat ordinul șefului, ca o turmă ascultătoate ce se află

4. trebușoara a fost gata și legea a plecat spre promulgare la președinte sub forma unei găluște otravite – dacă o promulgă își pune în cap FMI-ul (care numai de reduceri de taxe și impozite nu vrea să audă), dacă nu o promulgă își atrage un nou val de ură din partea populației și dă apă la moară opoziției.

Putem trage o singură concluzie din toată daravela: PDL-ul s-a făcut încă odată de râsul curcilor.

Leacul durerii politichie

Răscoala funcționărimii de la Finanțe – câteva impresii

15 Octombrie 2010

Nu am urmărit cu prea mare atenție ce s-a întâmplat cu intens mediatizata revoltă a funcționarilor din Ministerul de Finanțe urmată de cea a celor de prin administrațiile financiare, dar din toate informațiile pe care le-am auzit problema reclamată de aceștia este faptul că Guvernul a decis ca veniturile lor să scadă cu 60%. Sună rău, foarte rău și pare că oamenii ăia sunt perfect îndreptățiți să protesteze. Situația însă este, ca de obicei, mult mai complicată de atât.

Din cele declarate atât de manifestanți cât și de guvernanți, veniturile unui angajat de la finanțe se compuneau, până acum, din:

1. salariu (plafonat în funcție de postul ocupat)

2. stimulente, prime și alte astfel de “suplimente”. Stimulentele se pare că însemnau o sumă între 1 și 3 salarii și aveau caracter permanent, iar acordarea acestora se făcea după bunul plac al conducerii instituției.

Ei bine, aici apare problema: angajații consideră că stimulentele acestea (care în medie le dublau veniturile lună de lună) făceau parte din salariu, iar guvernanții consideră că acestea ar trebui să fie acordate pe criterii de performanță și să nu aibă caracter permanent. Din punct de vedere logic înclin sa dau dreptate guvernanților, deoarece nu este normal un angajat să primească lunar bonusuri (indiferent de cum se numesc ele – stimulente, premii, prime, etc) indiferent de rezultatele activității sale.

Realitatea însă cred că este alta: sistemul ăsta de salarizare al funcționarilor din minister (și probabil ministerul de finanțe nu este un caz singular), sistem în care o parte din venituri sunt “salariu” iar alta parte, mai mică sau mai mare, are denumirea de “stimulent” are un singur scop – acela de a asigura faptul ca funcționarii sunt “cuminți”. Orice angajat care știe ca șeful lui direct are posibilitatea oricând să-i dubleze sau nu venitul lunar va fi extrem de “atent” să nu îl deranjeze cu ceva. Folosind acest sistem la scară mare, toți guvernanții care s-au perindat pe la conducere și-au asigurat serviciile aparatului funcționăresc și, mai ales, loialitatea lor. Practic cred că putem spune cu certitudine că aceste “stimulente” au fost prețul cu care guvernanții au “cumpărat” complicitatea funcționarilor pentru a-și putea pune în aplicare ideiile care mai de care mai fanteziste.

Acum, când situația e destul de disperată pentru Guvern și foamea de bani e mai mare decât oricând se pare că le-a venit rândul și celor care până acum păreau intangibili – funcționarii de la fisc – să simtă “austeritatea” impusă de la Cotroceni. Problema lor mare e că, spre deosebire de alte categorii de bugetari care au fost afectați de scăderea cu 25% a salariului, la ei scăderea care se simte puternic este dată de eliminarea acelor stimulente. Nu e greu de înțeles frustrarea unui angajat ale cărui venituri au fost pâna acum câte doua salarii pe luna și care acum se trezește cu un venit de 75% dintr-un salariu, deci care a pierdut brusc mai mult de jumătate din veniturile sale lunare nete.

Cine e de vină pentru toată situația asta? Ei bine, vina este împărțită:

– o mare parte din vină o au guvernanții, pentru că ce au făcut ei cu stimulentele astea se numește șantaj și înșelăciune. Le-au dat impresia oamenilor că indiferent de salariul pe care îl au, veniturile lor vor fi mereu duble dacă își văd de treabă și nu deranjează pe nimeni.

– o altă mare parte din vină o au sindicatele care îi reprezintă și ar trebui să apere interesele funcționarilor. Liderii de sindicat ar fi trebuit să înțeleagă riscul la care sunt expuși cei pe care-i reprezintă: ipoteza ca acele suplimente salariale să devină la un moment dat condiționate și nu permanente și să nu se mai acorde tuturor nu era atât de fantasmagorică. Rolul lor era să lupte pentru ca veniturile cu caracter permanent ale celor pe care-i reprezintă să fie încorporate în salariul lunar. Nu este însă complet exclus ca guvernanții care au întreținut această stare de fapt să o fi făcut cu complicitatea liderilor de sindicat.

– în final, o parte din vină o au însuși funcționarii, pentru că au crezut că veniturile lor, obținute sub forma asta anormală, sunt intangibile. Era logic că riscul ca acele stimulente să dispară la un moment dat sau că ele vor fi condiționate era mare, dar ei s-au complăcut în acea situație și au stat cuminți, ca nu cumva să iasă în evidență ca “reacționari” și să fie excluși din sistem.

Sunt curios să văd ce se va întâmpla în continuare, dar înclin să cred că guvernul va ceda și într-un final funcționarii vor avea câștig de cauză. Nu cred că guvernul, mai ales guvernul Boc, are capacitatea de a funcționa o zi fără a avea asigurată loialitatea fiscului atât timp cât principala lui problemă este lipsa banilor.

Leacul durerii me hate...

Țara lui Papură-Băse Vodă

1 Iulie 2010

Unde dracu’ s-a mai pomenit în lumea asta ca taxele și impozitele să se schimbe în câteva zile, unele din ele chiar peste noapte? Nu se putea așa ceva decât în România, țara lu’ Papură Vodă, pe numele lui din buletin Traian Băsescu.

Vitejii lui Băse, gașca de “competenți” Boc, Vlădescu și compania, au reușit perfomanța de a impune majorarea TVA în 3 (trei) zile: luni au dat ordonanța, joi a intrat în vigoare, iar ieri au reușit să se autodepășească: la ora 23 au anunțat dublarea impozitului auto pentru mașinile cu motoare peste 2000 cmc, dublare care intră în vigoare tot de azi, 1 iulie 2010. Faza tare e că măsura asta cu impozitul auto au băgat-o așa, din top, hoțește. După ce că oricum impozitul auto crește exponențial în funcție de capacitatea motorului (începe de la sume ridicole de gen 50-70 lei pentru un 1.4 și ajunge la 450 la un 2.5), acum au mai găsit o schemă prin care mai bagă mâna în buzunarele celor care oricum plăteau cele mai mari impozite și până acum. Curat socialism științific “dă dreapta”…

Singura măsură care are o logică, din toate cele aberate de Boc la televizor și adoptate în stil heirupist, este cea legată de acea supraimpozitarea aplicată celor care dețin mai multe imobile. Partea logică și corectă este că cei care au mai multe imobile pe care le-au închiriat legal, și plătesc impozitele aferente veniturilor din închirieri, sunt scutiți de această supraimpozitare. Partea proastă e că din nou guvernul a făcut treaba doar pe jumătate: măsura este una temporară (zic ei, dar sunt aproape convins că va deveni permanentă începând cu 2011) și este implementată prost – ca o “taxă de solidaritate”. Ce trebuiau ei să facă, dacă îi ducea capul (ceea ce nu e cazul), era să regândească complet sistemul de impozitare a proprietății și să găsească o soluție acceptabilă atât pentru contribuabil cât și pentru stat.

Singurul lucru pe care-l observ la acest guvern de nici doi bani este că are câteva preocupări majore:

1. cum să facă să nu ii supere pe ăia de la FMI. Ei depind de banii ăia mai tare decăt depinde un narcoman de “doza zilnică”. Dacă nu le intră tranșele sunt mâncați, pentru că nu vor mai fi capabili să plătească salarii și pensii și se vor trezi ca vine lumea peste ei cu furci și coase.

2. cum să facă să mai stoarcă niște bani de la “bogați”. Aici trebuie să vedem puțin ce înțelege guvernul Boc prin noțiunea de “bogați”. După capetele seci ale lui Boc și Vlădescu, “bogații” sunt: întreprinzătorii privați (alintați ca “patroni”, “evazioniști” și “dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare”) și persoanele cu venituri medii (adică ăia care oricum plăteau și până acum grosul taxelor fiind principalii consumatori).

Pe această cale vreau să felicit milioanele de votanți portocalii și să le dau un sfat: în 2012 sa voteze de două, trei ori, nu de alta, dar poate reușim și noi un Parlament 90% PDL, apoi un Boc președinte și un Băsescu prim-ministru care să “facă ce trebuie” și “să trăim bine”!

Later edit: Jegoșii ăștia vor aplica impozituele astea noi retroactiv, adică pe tot anul 2010, nu numai de la 1 iulie încolo. Mai mult decât atât, supraimpozitarea se aplică numai celor care au mai multe imobile dobândite prin cumpărare, nu și celor care au beneficiat de moșteniri…

Leacul durerii politichie

Curtea Consituțională vs. guvernul Boc

25 Iunie 2010

Spre suprinderea mea (și cred a multora), Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională măsura de reducere a pensiilor cu 15%. Domnul profesor de drept constituțional Emil Boc a primit din nou o “lecție” de la Curte, chiar în condițiile în care partidul domniei sale a numit majoritatea judecătorilor de acolo.

Este evident ce va urma acum, în câteva zile, maxim săptămâni, guvernul va veni cu planul B, și anume majorarea de taxe și impozite (în special “cota unică” și TVA) iar, pe de altă parte, BNR-ul va mai da drumul la cursul euro care are toate șansele să se ducă binișor spre 5 lei.

Acum mă întreb eu, ca omul, oare de ce mai e nevoie pentru ca acest Guvern să pice odată pentru totdeauna? A fost dat jos odată prin moțiune de cenzură (anul trecut), a scăpat destul de “la limită” de a fi trântit încă odată cu câteva săptămâni în urmă iar acum s-a trezit cu faptul cele mai contestate măsuri pe care l-a luat au fost declarate neconstituționale. În orice țară civilizată o asemenea succesiune de evenimente ar fi fost urmată de demisia Guvernului.

Sunt curios acum să aflu părearea lui Băsescu despre toată treaba asta, și să vedem cine mai e acum de vină de faptul că Guvernul nu poate să-și aplice “planul” ?

O altă chestie interesantă: până mai ieri atât Băsescu cât și Boc și restul găștii susțineau că acest pachet de măsuri este unica și singura soluție viabilă, și că orice alte măsuri alternative sunt fanteziste. Azi auzim că de fapt guvernul mai are un pachet de rezervă, pe care l-a ținut ascuns până acum. Păi cum vine asta? Ieri nu era nici o altă soluție, iar azi brusc există un întreg pachet alternativ? Când au mințit? Ieri? Azi? Tot timpul?

Leacul durerii me hate... politichie

Curat echidistanță, monșer!

7 Iunie 2010

Domnul președinte ne-a mai dat ieri încă o mostră de “echidistanță” față de scena politică românească, invitând toată armata de parlamentari portocalii la Snagov pentru a le freca bine ridichea așa, ca de ajun de moțiune de cenzură. Detalii aici.

Ca de obicei, Băsescu a făcut ce știe mai bine, și anume o mică demonstrație de forță, pentru ca și ultimul îngrămădit de pedelist să priceapă cine e șeful și că-l ia dracu’ dacă mișcă în front. Mesajul a fost unul clar, cine nu e cu guvernul e împotriva partidului și zboară de la “putere” și, implicit, pierde tot ce i-a dat până acum partidul (contracte, etc).

Acu’ nu știu, poate sunt eu mai prost informat, dar din câte îmi aduc aminte scrie undeva, parcă la Constituiție, că președintele, pe perioada mandatului, nu are calitatea de membru al nici unui partid politic și, mai mult, are obligația de a fi echidistant. Adică, în traducere liberă, nu ar trebui să se implice deloc în afacerile interne ale vreunui partid și să acționeze ca un mediator între ele. Acțiunea de ieri însă a fost una care n-are nici o legătură cu statutul constituțional de președinte al României, ci o demonstrație de autoritarism și de dispreț față de legile și instituțiile tării. Traian Băsescu pare sa fie extrem de determinat să transforme și Parlamentul într-o marionetă cu care se poate juca după propriul plac, așa cum face cu Guvernul, și să ajunga astfel să dețină puterea absolutuă în România.

Moțiunea de cenzură (care sper că va fi introdusă după asumarea răspunderii de către Guvern) va fi un examen în primul rând pentru pedeliști, care vor fi puși în fața unei alegeri foarte simple: ori acceptă să fie preșul pe care Băsescu își șterge picioarele, ori se trezesc își iau în serios rolul și votează în funcție de propria conștiință și de voința celor care i-au trimis în Parlament. Întâlnirea de ieri nu demonstrează nimic altceva decât faptul că Băsescu și-a dat seama că Boc e pe cale să “scape din mână” partidul și că este nevoie ca liderul absolut să își reafirme puterea și punctul de vedere.

Leacul durerii politichie

Lecția de guvernare BăseBoc

19 Mai 2010

Avem următoarele:

– una bucată președinte, Traian Băsescu, reales în 2009

– una bucată imitație ieftină de prim ministru, Emil Boc, demis în 2009 prin moțiune de cenzură și reinstalat în funcție de sus-numitul președinte

– una bucată Parlament în care, teoretic, opoziția (PSD + PNL) e “majoritară” și e împotriva măsurilor pe care Guvernul vrea să le ia.

Cum se guvernează o țară ca asta, mai ales în situația maro în care se află (acord cu FMI, criză economică, etc)? Foarte simplu! Să luam ca exemplu pachetul de măsuri de austeritate de care s-a discutat atât în ultima săptămână:

Etapa 1 – Băsescu discută cu reprezentanții FMI, stabilește conținutul pachetului de măsuri pe care să le ia Guvernul, apoi se afișează la TV și explică poporului cum stă treaba. Pentru a liniști poporul, îi spune că respectivul pachet de măsuri nu va fi pus în aplicare decât dupa ce CES-ul (de care până acum nu auzise mai nimeni) nu își va da binecuvântarea.

Etapa 2 – Reprezentanții guvernului se dau de ceasul morții să explice pe la TV cum că ce-a stabilit președintele cu FMI e singura și cea mai bună soluție ce poate fi luată în situația de față. Opoziția e ca de obicei prinsă cu pantalonii în vine și se bâlbâie, fără să fie în stare să dea o replică corespunzătoare guvernului și, mai rău, fără să convigă pe cineva că ar avea vreo alternativă la cele propuse de președinte și asumate, de voie, de nevoie, de guvern.

Etapa 3 – Se întrunește CES-ul (niște neni care cică îi reprezintă pe guvernanți, pe privați – patronate și pe angajați – sindicatele și care, brusc, se transformă temporar dintr-un organism cu rol consultativ în unul cu rol decizional), discută și nu stabilește nimic. Așa bine e structurat respectivul consiliu încât atunci când i se cere un aviz pozitiv sau negativ asupra oportunității unor măsuri răspunde prin “nici un aviz”. Nici pozitiv, nici negativ. În concluzie, CES-ul este degeaba, bun doar de aruncat praf în ochii “poporului”.

Etapa 4 – Sindicatele se irită, se turează, amenință cu greve și mișcări de stradă și într-un final scot vreo 30 000 de oameni  în Piața Victoriei care cer demisia guvernului. Rezultatele nu întârzie să apară, nici nu s-a făcut bine liniște în piață și deja premierul ne informează că Guvernul se pregătește să trimită la Parlament proiectul de lege prin care își asumă răspunderea pentru pachetul de măsuri de austeritate, exact în forma în care au fost ele anunțate de președinte la televizor.

Etapa 5 – mâță moartă este pasată din curtea Guvernului în cea a Parlamentului, care are două variante: ori adoptă o moțiune de cenzură și dă jos guvernul, ori lasă lucrurile să meargă înainte. Faza cu moțiunea de cenzură au mai facut-o anul trecut, și am văzut cu toții care a fost rezultatul – Guvernul Boc a fost demis, interimatul a fost asigurat de Guvernul Boc până când, într-un final, Guvernul Boc a fost reinvestit în funcție. Eficiență zero.

Și uite așa vedem că, în câteva zile, maxim 2- 3 săptămâni, niște idei debitate de Băsescu la televizor se transformă în lege. Cam așa este guvernată România în anul 2010.

Leacul durerii politichie

Începem să gustăm din plin costul real al împrumutului de la FMI

17 Mai 2010

Salarii și pensii scăzute considerabil, concedieri și inevitabilele majorări de taxe constituie prețul plătit pentru împrumutul făcut de la FMI anul trecut. O fi ieftin? O fi scump?

Anul trecut, atunci când s-a luat “peste noapte” hotărârea de a se contracta împrumutul de 20 de miliarde de euro, cei care avertizau asupra costurilor acestui act au fost luați peste picior și tratați cu superioritate de guvernanți, în frunte cu Băsescu, care le explicau cu aroganța specifică cum că acest împrumut e o adevărată afacere, o oportunitate care nu trebuie ratată. Azi, după ce mare parte din bani au fost păpați, aceeași guvernanți, cu aceeași aroganță, vin și ne spun că dacă nu adoptăm măsuri de austeritate severă FMI-ul nu ne va mai da restul de bani din împrumutul ăsta (de care anul trecut cică nici n-aveam nevoie decât ca de o “centură de siguranță”). Ce naibă să mai înțeleagă omul din toate astea?

S-o luăm metodic:

1. Unde s-au dus banii împrumutați de la FMI și CE? Vorba era că se duc în rezerva băncii naționale, astfel încât aceasta să poată debloca rezervele băncilor comerciale care, la rândul lor, să deblocheze creditarea, fapt care ar fi ajutat la realansarea economiei. Ce s-a întâmplat de fapt? Creditarea nu s-a reluat, economia nu s-a relansat, iar din câte se pare (după spusele domnului aproape prim ministru Croitoru) banii primit de BNR de la FMI au plătit menținerea unui curs euro acceptabil în condițiile de an electoral. Restul de bani, cei care au intrat la ministerul de finanțe, au fost folosiți pentru plata diverselor datorii ale statului (în special salarii și pensii) și pentru a se amâna până în 2010 momentul penibil la care s-a ajuns acum.

2. Ce-a făcut guvernul pentru a combate efectele crizei? Păi dacă ne uităm cu atenție, guvernul n-a făcut absolut nimic pentru a stimula economia. Mai mult decât atât, pentru fiecare măsură “bună” (de ex. programul “Prima casă”) au venit cu câte două proaste (impozitul minim “forfetar”, limitarea deductibilităților, etc). În 2009, guvernul României a fost singurul din Europa care se poate lăuda cu faptul că a reușit să închidă 200 000 firme care supraviețuiseră primului șoc al crizei economice.

Pentru a sintetiza, situația este următoarea:

– ne-am împrumutat pentru a “scurta” pe cât posibil perioada de recesiune și pentru a fi în stare să relansăm economia cât se poate de rapid și ne-am bazat pe faptul că în 2011, vom fi depășit deja criza și economia va putea suporta efortul presupus de rambursarea creditului.

– am tocat banii pe cu totul altceva decât scopul pentru care au fost împrumutați, iar obiectivul principal (limitarea efectelor crizei și relansarea economiei) a fost ratat.

– cu un an înainte de a începe să rambursăm creditul FMI vine cu condiții dure pentru deblocarea de noi tranșe.

Concluzia pe care o putem trage este că guvernul (în care îl includem și pe președinte), care s-a bazat prea mult pe acei doi ani de “grație” acordați de FMI, a procedat într-un mod de-a dreptul prostesc, iar acum urmează ca toată lumea (salariați, pensionari, copii, bătrâni, bugetari, “privați”) să plătească fiecare, după posibilități, prețul prostiei și incompetenței guvernanților. Costul real al împrumutului de la FMI nu este în nici un caz acea dobândă “promoțională” de 3.5% pe an, ci zeci-sute de mii de șomeri, cei 15% tăiați de la pensii și valul de taxe majorate și de scumpiri care va urma în cursul lui 2010 și în continuare.

Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu se contracta acest împrumut anul trecut? După spusele celor de la BNR, cursul de schimb ar fi sărit de 5 lei pentru un euro și, cel mai probabil, măsurile de acum (scăderi de salarii și pensii) ar fi trebuit să fie luate cu mai multe luni în urmă, adică cu ceva timp înainte de alegerile prezidențiale. Nu știu de ce, dar înclin să cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, azi am fi avut un alt președinte și un alt guvern (poate mai bun, poate mai slab). Toate miliardele alea de euro împrumutați nu au putut să compenseze un guvern de doi bani și lipsa oricăror măsuri anticriză și nu au avut decât un singur rezultat: i-au “plătit” noul mandat al lui Băsescu.

De-acum încolor nu ne mai rămâne decât să contabilizăm și, într-un final, să tragem linie și să vedem cam cu câți ani ne va da înapoi toată joaca asta de-a guvernarea din 2009 încoace. Unii zic că ne va trimite înapoi în anii ’90. Vom trăi și vom vedea…

Leacul durerii me hate...

Cât câștigă de fapt un bugetar?

13 Mai 2010

Ia să dăm un pic aritmetica jos din pod și să facem niște calcule pentru a vedea cât de mult sau cât de puțin câștigă de fapt un bugetar în România. O sa discut de salariul mediu din sistem, nu de salariul unui profesor de școală generală, al unui medic din spital sau al unui funcționar.

Dacă știrea asta este corectă și salariul mediu brut în sistemul bugetar a fost în 2009 de 3000 lei (3300 lei cu tot cu stimulente), atunci pot să afirm cu toată tăria că, în România, salariile bugetarilor se încadrează în categoria SALARII NESIMȚITE, deoarece înseamnă că salariul mediu din sistemul bugetar este aroape dublu (cu 87% mai mare cu stimulentele incluse, respectiv cu 70% mai mare dacă nu includem stimulentele) față de salariul mediu brut pe țară (care a fost 1767 lei).

Dacă tăiem din aceste salarii “stimulentele” (care în 2009 au fost în medie 300 lei, adică 10% din salariu) și mai tăiem încă 25% rămânem cu  2250 lei salariu mediu brut, adică cu 27% mai mare decât media pe țară. În aceste condiții putem spune ca bugetarii nu au motive reale să se plângă prea tare, deoarece în continuare vor câștiga, în medie, mai mult decât un angajat din mediul privat.

Acum însă apare marele semn de întrebare: cum s-a ajuns la acest salariu mediu? Pe de o parte avem sindicatele care dau exemple de salarii sub 1000 lei, iar pe de altă parte avem statistica ministerului de finanțe care ne spune ca media e 3000. Care e de fapt realitatea? Dacă o luam metodic, și luam de bune și spusele sindicatelor (că majoritatea bugetarilor au salarii mici) și pe datele statistice, am ajunge la o distribuție a salariilor de genul următor

– pentru fiecare trei bugetari platiti cu 700 lei există unul plătit cu 9900 lei sau doi platiti cu 6450

– pentru fiecare doi bugetari platiti cu 700 lei există unul plătit cu 7600 lei

– pentru fiecare bugetar plătit cu salariul minim (700 lei) există unul plătit cu 5300 lei

– pentru fiecare trei bugetari plătiți cu 1000 lei există unul plătit cu 9000 lei sau doi plătiti cu 6000 lei

– pentru fiecare doi bugetari plătiți cu 1000 lei există unul plătit cu 7000 lei

– pentru fiecare bugetar plătit cu 1000 lei există unul plătit cu 5000 lei

– pentru fiecare trei bugetari plătiți cu 1500 lei există unul plătit cu 7500 sau doi plătiți cu 5250 lei

– pentru fiecare doi bugetari plătiți cu 1500 lei există unul plătit cu 6000 lei

– pentru fiecare bugetar plătit cu 1500 lei există unul plătit cu 4500 lei

Asta înseamnă ceva de genul următor:

– dacă 50% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă că restul de 50% sunt plătiți cu salarii între 4500 și 5300 lei

– dacă 66% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă  că restul de 33% sunt plătiți cu salarii între 6000 si 7600 lei

– dacă 75% din bugetari sunt plătiți cu salarii între 700 și 1500 lei rezultă că restul de 25% sunt plătiți cu salarii între 7500 și 9900 lei

Chiar dacă luam în calcul cea mai extremă variantă, cea în care 75% dintre bugetari au salariu mai mic sau egal cu cel mediu pe economie ne va rezulta faptul că aproximativ 375 000 de bugetari au salarii mari și foarte mari (7500-9900 lei).