În lumea civilizată, cea spre care aspiră și România, există o vorbă care spune că motorul (sau unul dintre motoarele) economiei este creditul bancar. Cu alte cuvinte, într-o economie normală rolul băncilor este de a asigura finanțare unde și când este nevoie. Mai mult, există o competiție reală între bănci, care încearcă să scoată pe piață produse cât mai atractive, iar persoana creditată (fie ea persoană fizică sau firmă) este considerată “client”.

Ce se întâmplă la noi este aproape complet pe dos: de cele mai multe ori nu există o competiție reală între ofertele diverselor bănci (ceea ce duce la existența dobânzilor aberante prezentate acum ca “super-ofertă”), finanțarea se acordă mai mult sau mai puțin după ureche iar cel care solicită un credit (sau are un credit în derulare) este tratat ca unul care a beneficiat de o favoare din partea băncii, favoare pentru care ar trebui să fie etern recunoscător. O altă tendință extrem de pregnantă la băncile românești este o adevărată paranoie a garanțiilor. Contează mai puțin capacitatea de rambursare a celui finanțat, ceea ce are cu adevărat importanță este ca el să fie dispus să aducă în garanție bunuri (în general imobiliare) de o valoare cât mai mare. Toată această filozofie face ca singurii care au acces facil la credite să fie exact cei care nu au nevoie de ele

Motivele situației de acum sunt multe și vechi, cine are impresia că ne aflăm unde ne aflăm din cauza crizei financiare se înșeală amarnic. În primul rând trebuie să vedem de unde venim: creditul a fost mereu foarte scump și destul de greu de obținut și înainte, deci se poate spune că bancherii români “au tradiție” în a-i jupui pe cei creditați. Năravul acesta vechi e foarte greu de schimbat, mai ales că ani de zile a adus profituri record cu minim de efort pentru bănci (clienți puțini – profituri mari).

Un alt motiv pentru care băncile se comporta așa cum se comportă vine din partea guvernării. Mai toate guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria, dar mai cu seamă guvernul Boc, s-au împrumutat masiv de la băncile locale fără a pune prea multe condiții, transformând astfel statul român într-un client perfect: fidel, nu implică nici un fel de risc, deloc pretențios și nepăsător față de costuri.

Mai există o caracteristică specifică majorității băncilor românești: lipsa de deschidere către sectorul IMM, ca să nu mai vorbim de afacerile în stadiu de start-up. Cred că motivul real din spatele acestei situații este faptul că majoritatea “bancherilor” de la noi nu au capacitatea de a înțelege acest sector al economiei și, prin urmare, preferă să nu se “bage” la chestiile pe care nu le înțeleg.

În orice caz, situația este destul de “întunecoasă”, iar atâta timp cât statul va fi un client fidel de servicii bancare scumpe România va continua să fie un adevărat paradis al bancherilor iar economia reală se va târî în continuare de pe-o zi pe alta.

De când au ajuns la putere membrii cabinetului Boc, atât ei cât și restul de reprezentanți ai autorităților (în frunte cu Băsescu) se lamentează la televizor că situația e nașpa și nu au bani și lansează apel după apel la “solidaritate socială”.

Ia să vedem ce înseamnă această “solidaritate socială” a lui Pogea și Boc:

1. firmele private să-și plătească atât datoriile față de stat cât și față de angajați

2. persoanele fizice să-și plătească taxele și impozitele la timp

3. cei care au de primit bani de la stat să se mai rabde și să accepte întârzieri și plăți parțiale

Cu alte cuvinte, toată lumea ar trebui să “strângă cureaua” pentru “binele țării”.

În numele acestei “solidarități sociale”, guvernul Boc a introdus impozitul forfetar, a limitat deductibilitatea TVA, a băgat acum acest sistem de coplată a serviciilor medicale și numai bunul Dumnezeu mai știe ce biruri va mai pune. Tot în numele acestei “solidarități sociale” unii angajați din sistemul de stat (de ex. CFR) nu își primesc salariile la timp (vezi greva spontană de ieri).

În tot acest timp ce face Pogea? Apare la televizor și ne explică frumos că angajații ministerului pe care îl conduce au prevăzut în buget 13 milioane de euro fonduri pentru primele de vacanță (aprox 400 euro/angajat), și ne mai spune că suma este una mică, și că e un drept al salariaților (negociat cu sindicatele) drept urmare nu se poate face nimic – banii ăia trebuie dați și gata, nu se poate pune problema suspendării acelei prime. Mai mult, ne spune că oricum nu numai angajații care țin de ministerul de finanțe beneficiază de aceste privilegii, ci cam toate categoriile de bugetari.

Din toată chestia asta eu nu pot înțelege decât un singur lucru, solidaritatea socială se cere numai din partea firmelor și persoanelor private, altele decât cele din sectorul bugetar. Cei care lucrează în mediul privat trebuie să accepte reduceri de salarii, trebuie să accepte să fie dați afară, firmele trebuie să plătească taxe mai mari, toate în numele acestei “solidarități”, în timp ce pe sectorul bugetar nu se poate pune problema nici măcar de reducere a unor privilegii. Să fie foarte clar, în ziua de azi, când mai toată lumea din mediul privat se chinuie să supraviețuiască, acordarea de prime de vacanță de milioane de euro unor angajati la stat este un privilegiu, și în nici un caz nu poate fi considerat un simplu “drept”.

În concluzie, ceea ce Boc și Pogea numesc “solidaritate socială” este de fapt un jaf la drumul mare și demonstrează încă odată calitatea morală și profesională a indivizilor care au ajuns să ne conducă. Le mulțumesc pe această cale în primul rând tuturor celor care au votat PSD și PDL și în al doilea rând celor care stau liniștiți acasă și spun că pe ei nu-i interesează.

Mă întreb și eu, așa, ca omul, dacă președintele și membrii guvernului nu ar avea altceva mai bun de făcut duminica la prânz decât să bată din gură la televizor. Se pare că nu, pentru că a devenit o modă ca guvernanții să presteze “ore suplimentare” în weekend, ca să vadă tot poporul că ei lucrează.

Ieri pe la prânz, pe la ora la care poporul votant ori e acasă și bagă pe sub nas, ori e la un grătar la marginea vreunui drum, întâiul marinar al țării s-a afișat la televizor și i-a tras de urechi pe miniștri domniei sale, în frunte cu Boc. Mesajul venit de la șeful statului este unul pseudo-apocaliptic, axat pe două cuvinte cheie: “recesiune” și “fond de salarii”. Mai exact, ne-a spus clar că România “va intra” în recesiune și că în toamnă-iarnă s-ar putea ca să nu mai fie bani de plătit salarii (implicit nici pensii și nici alte cele).

O chestie pe care n-am înțeles-o este de ce a folosit Băsescu timpul viitor când s-a referit la recesiune. Poate știe el mai bine decât noi termenii ăștia “tehnici”, dar ideea e clară, de luni de zile situația economică se înrăutățește, banii se termină, oameni își pierd locurile de muncă și viitorul nu sună deloc bine. Visele unora cum ar fi Andreea Vass (care spera la o evoluție economică de tip V), respectiv Mugur Isărescu (care încă speră la o mică creștere economică în 2009) par a fi din ce în ce mai tare niște aspirații utopice de vreme ce mult lăudatele “măsuri anticriză” ale guvernului întârzie să apară.

Ce mă miră este că Băselul, chiar dacă a încercat să-i liniștească pe membrii guvernului că au în continuare tot sprijinul administrației prezidențiale, le-a dat o mostră de ce-i așteaptă cât de curând, și anume o execuție colectivă în piața publică. Deja președintele a lansat o serie de acuzații foarte grave la adresa guvernului, printre cele mai importante fiind:

- faptul că secțiunea “investiții” din buget este o fantasmagorie (nu există bani la buget pentru nici un fel de investiții)

- ministerul de finanțe gestionează extrem de prost relația cu contribuabilii persoane juridice (firme) și pun piedici în economie (îngreunând sistemul de compensări)

- guvernul va fi nevoie să mai facă o rectificare “în jos” a bugetului (din care probabil să dispară cam tot ce ține de investiții)

Am convingerea că Băsescu a ales cu grijă momentul la care sa lanseze toate aceste avertismente către guvern, și mai ales că acesta este doar începutul sfârșitului guvernului Boc. În mod sigur următoarele luni până la alegerile prezidențiale vom vedea nenumărate referiri la avertismentele și indicațiile date de președinte, și nu m-aș mira ca până spre sfârșitul verii să vedem câțiva miniștri demiși (Marian Sârbu, Pogea, Andronescu cred că sunt printre cei mai expuși).

Cred că toată acestă manevră are un scop cel puțin dual:

- în primul rând este un exercițiu de imagine și o demonstrație de forță a lui Băsescu, un rol pe care-l joacă în fața alegătorilor pentru a-i convinge că el este omul providențial de care “țara” are nevoie

- în al doilea rând o răbufnire de genul “eu v-am făcut, eu vă omor” la adresa guvernului, guvern care la ora asta trage în jos popularitatea președintelui.

În concluzie, fie ploaie, fie vânt, fie ce-o fi, nu ne putem plânge că ducem lipsă de circ!

Am impresia că mare parte din liderii PD-L, cocoțați în funcții de înaltă demnitate în statul român, sunt afectați de sindromul din titlu. “Victoria” înregistrată în alegerile europarlamentare se pare că le-a alimentat și mai tare resursele deloc neglijabile de tupeu, infatuare și nesimțire.

De la anunțarea exit-poll-urilor care plasau PD-L-ul pe un victorios loc 2, trompetele obișnuite ale partidului (Boc, Udrea, Videanu) au ieșit la atac. În sprijinul lor a ieșit la înaintare și ministresa de la tineret, Monica Iacob Ridzi, care s-a erijat în apărătoarea neînfricată a fiicei marelui cârmaci, “independenta” EBA. Din lista aroganțelor și nesimțirilor iluștrilor lideri portocalii amintim:

1. una bucata prim ministru care înjură una bucată jurnalist

2. una bucată ministresă la tineret care refuză să spună altceva decât lecția învățată de-acasă

3. una bucată președinte portocaliu, care alături de fiica cea independentă și cei mai de soi candidați pedeliști a tras un mic chef în seara alegerilor, chef de la care nu putea lipsi și o tanti vicepreședinte a Biroului Electoral Central care în acea seară se presupune că avea de supervizat desfășurarea alegerilor.

Domnii și doamnele aceastea, care prin 2004 înfierau aroganța lui Năstase și a baronilor pesdiști iar apoi nu pregetau cu criticile la adresa guvernului din care au făcut parte, uită câteva lucruri esențiale:

1. însăși prezența lor acolo arată cât de adânc în budă este România. Domniile lor reprezinta mediocritatea dublată de slugărnicie și nu pot decât să savureze poziția în care au ajuns datorită în principal incapacității competitorilor lor serioși (PSD și PNL)

2. mandatul și puterea trece, prostia rămâne

3. în cele 6 luni de când sunt la putere nu au reușit să demonstreze că ar fi capabili de nimic constructiv. Vorbă multă, circ cât încape dar nici un fel de rezultat.

Liderii PD-L ne arată un singur lucru, și anume că mult timp le-au curs balele după putere iar acum vor să se bucure din plin de ea, zi de zi, oră de oră.

Ieri, 7 iunie 2009, s-a mai desfășurat o tură de alegeri în România, ocazie cu care am reușit din nou să ne facem de râsul Europei atât prin modul de desfășurare al alegerilor, cât și al rezultatelor. Am reușit să trimitem în Parlamentul European personaje ca Gigi Becali, Vadim, EBA și, mai ales, am reușit să regizăm un circ de toată frumusețea.

Tocmai când aș fi zis că deja nu se mai poate întâmpla nimic surprinzător, ei bine, s-a întâmplat: pentru prima dată după ’89 am avut de-a face cu o fraudă “pe față”, experimentul numit EBA. Manevra, pentru că nu mă poate convinge nimeni că mișcarea cu “candidatul independent” nu a fost una premeditată și pregătită cu grijă, a fost făcută cu dublu scop:

1. să asigure “victoria” portocalie – ies la egalitate cu PSD-PC “pe bune” dar îi fac la lanț prin faptul că independenta vieții se reînscrie în partid

2. să ne demonstreze că poporul român e caracterizat în primul rând de prostie

Marii câștigători ai acestor alegeri nu sunt însă cei care se împăunează azi cu victoria, în speță PD-L și PSD, ci PRM-ul, singurul partid neparlamentar din România care reușește performanța de a trimite două personaje (Vadim și Becali) în Parlamentul European. Alți mari câștigători sunt UDMR-ul, care reușeste la rândul său să obțină un scor dublu față de poziția lor “normală”, dar în acest caz n-aș putea spune că este meritul partidului cât rezultatul participării foarte scăzute la vot.

Să revenim însă la marea înșelătorie marca Băsescu. Deja am văzut reacții (vezi comentarii pe HotNews) ale portocaliilor, care ne explică nouă cum PD-L-ul a învins detașat deoarece voturile pentru EBA se adaugă la cele ale partidului, în concluzie rezultând că portocalii sunt cel mai mare și mai mândru partid. Eu sunt de părere că în cazul  EBA este vorba de o fraudă grosolană, împachetată însă într-un ambalaj perfect legal. Era evident că dacă prințesa casei prezidențiale era plasată pe un loc eligibil pe lista partidului tatălui ei, partidul ar fi fost dezavantajat și probabil cu toată mobilizarea, autobuzele, urnele mobile și listele suplimentare nu ar fi reușit să adune mai mult de cât au luat așa. Acum însă, după ce se numără voturile și EBA câștigă “prin forțe proprii” un loc în PE, nimeni n-o poate împiedica să dea voturile pe care le-a primit partidului prezidențial, și uite așa partidul care câștigă 10 mandate la vot reușește să trimită 11 reprezentanți la Bruxelles.

Toată această manevră josnică nu poate decât să provoace greață, silă, și să ofere și mai multe motive oamenilor pentru a nu se prezenta la urne. În orice caz, după țigănia la care am asistat ieri, nu mai pot să condamn pe nimeni din cei care nu s-au prezentat la vot, chiar dacă încă voi continua să sper că dacă prezența la urne ar fi fost mult mai mare poate rezultatele ar fi fost un pic mai puțin halucinante (UDMR la vreo 5% și PRM afară)

Nu întâmplător m-am abținut la orice comentarii legate de campania electorală pentru europarlamentare, considerând că a fost una din cele mai fâsâite, plicticoase și lipsite de conținut din câte am văzut până acum. N-am mai comentat nici devizele de luptă ale partidelor, nici ieșirile la rampă ale liderilor, nici promisiunile demne de o tură de alegeri generale (programe sociale, pensii, alte asemenea SF-uri care n-au nici o treabă cu Parlamentul European). Nu pot zice că m-a dezamăgit campania pentru că, sincer, nu mă așteptam la nimic spectaculos.

Ei bine, așa, cu două-trei zile înainte de alegeri văd că sezonul de campanie se încheie apoteotic, cu niște declarații date la unison de Elena aia mică și candidată, respectiv de bulldog-ul șef de campanie de la portocalii: cică numita EBA, cea mai independentă dintre candidatele independente, se pregătește să revină in PD-L începând de duminică noaptea. Acu’, ce-i drept, nu cred că a era nimeni atât de bătut în cap încât să creadă vreun moment ca don’șoara EBA e vreo independentă, dar, măcar așa, de ochii lumii, putea să-și țină pliscul până după alegeri și să reintre în partidul tatălui ei după ce se numărau voturile. În felul ăla aveam și noi ocazia să vedem cam cât valorează numele “Băsescu” printat pe un buletin de vot, fără sprijinul explicit și deschis al partidului.

Ce nu prea pricep eu acum e cum de, cu câteva zile de alegeri, un candidat înregistrat ca independent poate să declare că se va înscrie într-un partid imediat ce urnele se vor închide. După capul meu orice astfel de candidat ar trebui eliminat de pe buletinele de vot, deoarece nu mai are ce căuta la rubrica “independenți”. E clar că nu e vorba de vreo greșeală, vreo scăpare, de vreme ce manevra este confirmată atât de EBA (pe care ușor o puteam bănui că a luat-o gura pe dinainte) cât și de Vasile Blaga, șeful de campanie al PD-L și unul din cei mai aprigi portocalii în viață. 

Părerea mea e că toată această șaradă are un singur scop, acela de a demonstra puterea numelui “Băsescu”. Este evident faptul că dacă domnișoara EBA ar fi candidat pe listele PD-L, plasată strategic pe un loc eligibil, ar fi fost aranjată cu un loc la Bruxelles. Dar nu, nu se putea ca “o Băsescu” să stea la un loc cu gloata, “o Băsescu” trebuia să fie în față, în văzul lumii, pentru ca prostimii să-i intre foarte bine-n cap unde trebuie să pună ștampila. Această manevră, anunțarea revenirii în PD-L, se dorește a fi o poliță de asigurare cum că nu ne vom trezi cu “o Băsescu” nevotată destul.

Cred că portocalii cu capete înfierbântate, închinători la Băsescu, au acum o singură mâhnire în suflet, aceea că dacă pun ștampila și pe EBA și pe PD-L li se anulează votul. Nu m-aș mira ca să se trezească Boc să dea repede o OUG care să permită votul “multiplu” (cu posibilitatea de a alege nu una, ci mai multe opțiuni)

Via HotNews – ministerul apărării neosovietic de la Moscova ne explică, frumos și cu dicție, cine a provocat al doilea Război Mondial. Cum, nu știați? Polonia!

După cum spuneam de ceva vreme încoace, Băselul ESTE în campanie electorală. Tot ce face, tot ce spune, tot ce mișcă este alimentat de dorința de a obține un al doilea mandat și de a își îndeplini visul de a sta 10 ani la rând la Cotroceni.

Cele mai recente evenimente, mai exact vizita din Franța, ne arată foarte bine ce ne va aștepta în decursul anului acesta: vom asista la o combinație de circ, teatru și scandal de colț de stradă. Deja Băsescu joacă la 10 capete și din câte văd eu deja și-a pregătit câte un discurs pentru fiecare categorie de electorat posibilă.

În Franța, la întâlnirea cu un grup de membrii ai comunității românești de acolo, președintele în exercițiu ne-a arătat o față pe care aproape că o uitasem, aceea de “spășit”. Băsescu a explicat cum el, în marea lui înțelepciune și spre binele țării, și-a călcat principiile și s-a asociat cu inamicul public nr.1, PSD-ul, pentru a guverna în această perioadă de criză economică. Ba mai mult, a mai debitat o enormitate, și anume aceea că ar fi vrut să realizeze un guvern de uniune națională (aducând și PNL și UDMR la putere).

Am impresia că Băsescu e ori inconștient și nu realizează faptul că nu suntem toți niște retardați amnezici, ori e un demagog și un manipulator fără pereche.

După cum știm cu toții unul din ministerele populate cu “experții” portocalii este ministerul finanțelor. În frunte îl avem pe nea Pogea, iar în eșalonul doi niște personaje de calibrul doameni Grațiela Iordache, încă o demnă reprezentană a “grupului de la Cluj” din jurul domnului Boc.

Via HotNews aflăm că această distinsă doamnă, în calitate de reprezentant al guvernului, a participat la o dezbatere organizată de Camera de Comerț București, dezbatere în timpul căreia a transmis foarte clar poziția ministerului și a partidului pe care-l reprezinta vis-a-vis de mediul de afaceri. În esență, această tovarășă portocalie ne-a explicat tuturor cum stă treaba din punct de vedere al ministerului și, implicit, a PD-L:

1. e foarte bine că aproape 20 000 de firme și-au suspendat activitatea  sau s-au desființat

2. singurul lucru pe care-l știe în calitatea domniei sale de profesor la ASE este că o firmă nu poate funcționa nici o secunda fara profit

3. masina este un lux, firma poate funcționa foarte bine dacă deplasarile se fac cu transportul in comun. 

Aceasta doamna ne demonstreaza care este de fapt viziunea celor pusi sa conduca ministerul finanțelor: rolul lor este acela de perceptori. Pe nimeni nu interesează dacă ai sau n-ai de unde plăti, rolul celor de acolo este de a încasa taxe și de a institui unele noi, cu scopul final de a scoate bani și din piatră seacă. De mult n-am mai văzut atâta aroganță, nesimțire și infatuare într-o persoană aflată într-o funcție înaltă în stat și plătită din banii mei.

In orice caz, recomand articolul de pe Hotnews oricui a votat PD-L-ul în ideea ca acest partid reprezintă dreapta, că vrea sa sprijine clasa de mijloc și să aducă bunăstarea în Romania. Cred că declarațiile acestei țoape investită cu rang și putere sunt mai elocvente decât toate programele de guvernare, mesajele și declarațiile sforăitoare ale colegilor mai buni de gură din partid, în frunte cu trompeta numărul 1 care e încă instalată comod la Cotroceni.

Sper din tot sufletul ca poate în al 12-lea ceas să se deștepte și românașii noștri și să vadă ce podoabe au ajuns să ne conducă și să-i trimită pe acești parveniți portocalii la groapa de gunoi a istoriei!

Mi-e “milă” de Băsescu. Omul ăsta e în plină campanie electorală pentru a fi reales și și-a ales calea pe care-o știe cel mai bine, cea mizerabilă.

Direcțiile de campanie pe care le-am identificat până acum sunt:

1. victimizarea – el, săracul președinte, legat de mâini și de picioare (păcat ca nu și cu călușul în gură) de către Constituție, nu a avut pârghiile pentru a “face ce trebuie” iar guvernele cu care a lucrat au refuzat să îl asculte

2. atacuri murdare la adresa inamicilor politici și din presă: primul pe listă, Tăriceanu, următorii Vântu și Voiculescu și lista este deschisă

3. construirea unei viziuni apocaliptice asupra viitorului apropiat: ne-a anunțat prăbușirea iminentă a sistemului public de pensii și, mai nou, faptul că este foarte posibil ca degenerarea situației economice sa ducă în curând la o criză socială

Evident, actiunile făcute pe fiecare din direcțiile de mai sus sunt construite pe un amestec de: 10% adevăr, 10% “sentiment”, 20% înverșunare și 60% minciună. Dacă analizăm absolut orice declarație făcută de președinte din 2004 până azi vom observa că:

- a revenit frecvent cu “clarificări” care să dreagă busuiocul

- are idei puține dar fixe

- de fiecare dată altcineva este de vină și există o “conspirație” împotriva președintelui

Acestea fiind spuse nu mă mai miră declarațiile de aseară de la TVR, declarații venite în completarea asumării responsabilității asupra legii majorării salariilor profesorilor, în care Băsescu a ținut să indice clar vinovații “reali” care sunt exact oamenii care s-au opus acelei inițiative aberante: Tăriceanu și Vosganian. În stilul caracteristic, președintele a lansat acuzații grave fără a clipi și fără a avea nici un fel de dovezi, ba mai mult s-a contrazis în explicații, spunând că într-adevăr Tăriceanu l-a avertizat că nu vor exista bani pentru aplicarea legii, dar cică datele pe care le-ar fi prezentat Vosganian ar fi fost false deci avertismentul a fost ignorat.

Mai mult, Băsescu are tupeul nesimțit de a spune că cine spune acum că în decembrie 2008 știa ca va veni criza este un mare mincinos. Asta după ce în noiembrie 2008 campania electorală a tuturor partidelor s-a construit pe minunatele “planuri anti-criză”, iar în același decembrie domnia sa gira o alianță ultramajoritară motivând exact subiectul numit “criză economică”.

Concluzia este una singură, Băsescu ne crede ori proști ori amnezici!