Jucător până la capăt

Azi, 15 octombrie 2009, președintele Băsescu ne-a demonstrat că până și pe ultima suta de metri a mandatului său este un “jucător”. Iar jocul favorit al președintelui pare a fi ruleta rusească, oponentul de serviciu fiind Parlamentul României.

Este evident că desemnarea domnului Lucian Croitoru este în primul rând un contraatac politic la adresa celor doi inamici de la alegeri (Antonescu și Geoană) iar în al doilea rând o demonstrație de forță în fața Parlamentului care i-a desființat guvernul Boc II ar cărui proprietar de drept era. Prin această mișcare Băsescu a reușit să întoarcă din nou o situație limită și să arunce pisica moartă în curtea Parlamentului. După cum a și declarat-o, l-a desemnat pe Croitoru din următoarele motive principale:

1. era preferatul său, și nu propunerea vreunui partid sau grup de partide (de ce oare o mai fi făcut consultări nu știu, probabil doar de-aia ca să mai treacă vremea și să nu poată fi acuzat că nu respectă Constituția)

2. este un om cunoscut (și probabil agreat) de FMI, sursă de bani fără de care la ora asta președintele ar fi pierdut

3. este o variantă care poate fi ușor impusă PDL (să nu uităm că dl. Croitoru a fost susținut de PDL pentru funcția de viceguvernator BNR)

Odată făcută desemnarea, mingea este în terenul Parlamentului, unde există două variante:

1. alianța PSD-PNL-UDMR-minorități, cea care a dat jos guvernul Boc II, se sparge și dezertorii furnizează PDL voturile necesare pentru a investi acest nou guvern al lui Băsescu.

2. alianța rezistă, nu acordă votul de încredere, situație în care Băsescu va trebui să desemneze un nou posibil premier, nu înainte însă de a înfiera din nou Parlamentul și de a acuza PSD și PNL de jocuri de culise și de agravarea crizei politice.

Cred că putem fi siguri că până pe 6 decembrie, după ce va trece și al doilea tur de scrutin, ne putem aștepta la absolut orice. Dacă cineva a crezut ca apogeul s-a atins odată cu căderea guvernului Boc II sau azi, odată cu respingerea desemnării premierului ce avea deja o susținere declarată de 65 % din Parlament, acel cineva se înșeală crunt. Sunt absolut convins că în următoarele zile și săptămâni vom avea parte de din ce în ce mai multe episoade de genul ăsta.

Joaca președintelui cu focul (și cu nervii noștri) continuă. Sunt tare curios să văd care va fi episodul următor.

Pro și contra Klaus Johannis

Este foarte clar faptul că, exceptând PDL, toate formațiunile parlamentare (în ordinea numărului de parlamentari: PSD, PNL, UDMR, minorități) susțin varianta unui guvern de tehnocrați condus de independentul Klaus Johannis. Aici ar fi de făcut o notă, Klaus Johannis nu este un independent în adevăratul sens al cuvântului, el conducând o formațiune politică prea puțin cunoscută la noi, și anume Forumul Democrat German din România. Această manevră politică inițiată de Crin Antonescu și PNL și susținută, se pare, de toți ne-portocalii îl pune într-o poziție vulnerabilă pe președintele Băsescu, personaj obișnuit până acum doar cu situații de tip win-win:

- ori îl desemnează pe Johannis (după cum ar fi normal având in vedere susținerea largă pe care posibil premier o are azi în Parlament) – manevră prin care și-ar atrage nemulțumirea propriului partid eliminat ieri de la guvernare.

- ori persistă în a sfida voința acestei proaspete majorități parlamentare și desemnează un alt prim-ministru (nu contează dacă tot Boc sau oricine altcineva) – manevră prin care își reasigură sprijinul total al PDL dar pe care va fi greu să o explice cu argumente valide.

Klaus Johannis este o propunere pe care președintele nu o poate ignora, deoarece putem da suficient de multe argumente în favoarea desemnării lui:

- primul și cel mai important este acela că se bucură de sprijinul unei majorități consistente a parlamentarilor

- al doilea este că e o figură nouă pentru politica românească de acest nivel, ceea ce îi conferă o oarecare imagine de “nepătat”

- al treilea este că acest om vine cu un “bagaj” de relații la nivel înalt cu politicieni din alte țări ale Uniunii Europene (în special Germania), relații care ar putea fi bine dezvoltate și fructificate în beneficiul României din poziția de prim-ministru

Nu trebuie însă trecute cu vederea și câteva contraargumente ce ar putea fi ușor invocate,  cel mai important fiind experiența pe care România a avut-o cu premieri veniți din poziția de primari, și aici îi amintesc pe Ciorbea și Boc. Unul a venit la palatul Victoria din poziția de primar al capitalei (primar cu o imagine buna la vremea respectiva), celălalt din poziția de primar al Clujului (proaspăt reales cu o majoritate zdrobitoare) iar acum concurează pentru titlul de cel mai slab prim-ministru de după ‘89.

Una peste alta putem spune că, după ce ani de zile ne-am plâns că politca românească e extrem de murdară și plicticoasă, în sfârșit ultimele evenimente ne arată că se poate și altceva. Nu mă aștept la minuni, dar însuși faptul că guvernul Boc a căzut prin moțiune de cenzură, s-a constituit o majoritate care a fost capabilă să propună o alternativă viabilă de premier imediat după ce moțiunea a fost adoptată e un semn că încă mai putem spera că intr-o zi vom ajunge la o situație de normalitate în România.

Două dintr-o lovitură

Ieri a fost o zi mare la Parlamentul României, instituția aia care se laudă cu 3 legi votate în ultimele 8 luni. Ieri au lucrat, în sensul că au votat nește chestii care poate s-or dovedi utile: începerea urmăririi penale pentru fosta ministresă de la tineret, respectiv constituirea unei comisii pentru altă ministresă, cea mai portocalie dintre portocalii, tanti Nuți de la turism.

Dacă dezbaterea și votul pentru ministresa Ridzi au mers ca pe roate și s-a finalizat prin votarea avizului favorabil începerii urmăririi penale pentru tanti asta, când i-a venit rândul și lui Nuți a început bâlciul. Blondina nu s-a putut abține să nu zbiere de la tribuna Parlamentului, să nu acuze PSD-ul de trădare și să nu trâmbițeze refacerea alianței celor 322. Circ în toată regula, ca la balamuc.

Interesantă a fost atitudinea deputaților PD-L, care au votat pentru începerea urmăririi penale în cazul Ridzi dar pentru care ideea de a se constitui o comisie “Udrea” a fost prea mult. Două ministrese într-o zi deja era mai mult decât putea suporta orice portocaliu, drept urmare s-au proptit ferm pe lăbuțele de dinapoi și n-au votat deloc, încercând astfel să transmită dezgustul lor profund față de ideea ca un ministru de-al lor să răspundă în față Parlamentului.

Acum, sincer, atitudinea Monicăi Ridzi mi s-a părut ok. Tanti a venit la tribună și și-a susținut nevinovăția, drept pentru care a solicitat aviz favorabil pentru începerea urmăririi penale împotriva sa. De notat ar fi că începerea urmăririi penale nu înseamnă că cel vizat este vinovat, ci doar că justiția își urmează cursul normal, atât acuzatorii cât și apărarea având posibilitatea de a veni cu probele necesare stabilirii gradului de vinovăție. Atitudinea Elenei Udrea în schimb a fost dintr-un alt film, o combinație de telenovelă ieftină cu un “flavor” de Cascadorii Râsului.

Ce a reușit duduia să transmită a fost mesajul clar: “bă, dacă dați în mine, dați în șefu! Și șefu o să vă pună pielea-n băț dacă ma mai f….i atât la cap!”

Declarăm deschis sezonul de înjurături electorale

De câteva zile a început campania electorală pentru alegerile europarlamentare, dar nu știu cum se face că cei care se dau în stambă sunt Geoană și Băsescu, niște neni care nu candidează acu’, ci mai prin toamnă-iarnă. Din câte mi se pare oamenii își fac acum încălzirea pentru prezidențiale, că oricum alea sunt de fapt alegerile care contează – deoarece nu cred că pe români îi interesează prea tare cine ne va reprezenta în Parlamentul European.

Omuleții trecuți de partide pe listele pentru europarlamentare, cu tot respectul pentru domniile lor, nu contează prea mult pentru alegătorul român. Programe, promisiuni și alte chestii atractive pentru alegători nu prea cred că au de unde inventa, așa că mai mult ca sigur campania electorală va consta în atacuri “de la partid la partid”. Singurii care se vor vedea și auzi și care vor conta în această campanie vor fi viitorii candidați la prezidențiale, portavocile partidelor din care provin, și anume: Băsescu, Geoană, Antonescu și Vadim. 

Sunt aproape convins că ostilitățile se vor desfășura după cum urmează:

- PSD și PD-L vor înjura la unison PNL-ul

- după ce se vor plictisi de înjurat PNL-ul se vor înjura reciproc (se pare că partea asta a și început)

- PNL-ul probabil va păstra atitudinea cea mai decentă (cel puțin asta sper)

Votul va fi 100% unul politic, în sensul că alegătorii care se vor deranja să se deplaseze până la urne vor opta pentru partidul pe care-l agreează, iar lupta cea mare se va da între actualii parteneri de guvernare, care la alegerile din toamnă au fost extrem de aproape. Cred că singurul partid care e capabil acum să producă surprize este PRM-ul și nu m-aș mira ca printre europarlamentarii români să avem un Vadim sau chiar un Becali.

“TVR Parlament”

Via Gândul aflăm că nenii ăia de-și fac de lucru prin Parlamentul României, aleși “pă sistem uninominal”, s-au cam săturat să mai traiască sub stressul enorm că s-ar putea să apară pe la TV în timp ce dorm, citesc ziarele, votează pentru colegi sau își ciupesc secretarele de fund. Drept urmare s-au gândit ei că ar fi o idee bună să dea afară toate televiziunile din clădirea Parlamentului și ori să-și tragă o televiziune numai a lor, ori să permită accesul numai pentru TVR Abonament. Ca să-l cităm pe domnul Cezar Preda, ilustru deputat PD-L, ar trebui ca TVR-ul “să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi, pentru că până la urmă este o televiziune publică şi ea face ce-i spunem noi, nu ce vor alţii”.

Acum eu îi înțeleg pe domnii parlamentari, sunt convins că nu le prea convine când apar ba pe Realitatea, ba pe vreo Antenă cum că au făcut una sau alta. Ar fi mult mai comod ca toate imaginile filmate în interiorul Parlamentului să treacă în prealabil printr-o cenzură strictă, pentru ca nu cumva vreun biet alegător să-și vadă alesul în vreo ipostază compromițătoare (a promis ceva și a votat altceva, chiulea de la ședințe, etc). Ar fi mult mai ușor să te prezinți în campania următoare cu un montaj fain frumos cu toate realizările mandatului tău, și ar pricepe toți bolovanii ăia din colegiu că nu au nici un motiv pentru a nu te realege.

Se pune însă o problemă, există o lege care zice că accesul la informațiile cu caracter public nu poate fi îngrădit. După umilele mele cunoștințe, ședințele Parlamentului sunt publice, deschise, drept urmare orice amărăștean de cetățean are dreptul de a fi informat corect și complet despre ce s-a întâmplat acolo. Inițiativele de genul acesteia, venite din partea unor reprezentanți ai majorității de 73% (Cezar Preda, Adrian Năstase, nume grele prin partidele lor) mi se par de-a dreptul îngrijorătoare. Domnii aceia trebuie să înțeleagă că dacă au acceptat să “se facă” parlamentari, cu tot alaiul de privilegii pe care le au sunt datori cu un singur lucru, și anume de a se pune la dispoziția presei, fie ea publică sau privată.

Când a fost vorba de discuția pe tema modificării Constituției s-a vorbit de una din priorități, și anume de a reda credibilitate instituțiilor statului, în frunte cu Parlamentul. Se pare că s-a și găsit formula câștigătoare prin care se poate rezolva această problemă: interzicem accesul presei în respectivele instituții și le dăm noi informații cu porția, în conformitate cu politica de PR ;)

Ce-au înțeles românii dupa 20 de ani de democrație?

Dacă e să ne luam dupa studiul ICCV citat aici, răspunsul este unul singur: NIMIC!

Datele din acest studiu, care întăresc rezultatele date de diverse alte sondaje făcute de institutele de pe la noi, ne arată cât suntem de “deștepți”:

  1. 73% dintre romani consideră că ar fi bine ca țara să aibă un conducator puternic, care nu-și bate capul cu Parlamentul și alegerile
  2. 20% cred că ar avea un trai mai bun sub un regim de dictatură militară
  3. 74% consideră că pentru ei politica este deloc sau foarte puțin importantă
  4. 86% consideră că pentru ei religia este foarte sau destul de importantă

Corelând cu diverse sondaje relativ la încrederea pe care populația în instituțiile statului, unde pe primele locuri se detașează biserica și armata, putem trage concluzia că la noi nivelul de educație politică a populației este undeva la nivelul anului 1900.

Ce mi se pare mie cel mai revoltător este că, la nici un sfert de secol de când am scăpat de sub dictatura comunistă, trei sferturi din conaționalii noștri duc dorul unui regim autoritar, sprijinit de de biserică și armată. I-aș da o idee lui Băse, să-și mai adauge și titlul de patriarh pe lângă cel de președinte al CSAT (în traducere liberă comandant suprem al armatei). Nu ar fi decât expresia voinței poporului, așa cum transpare din aceste studii.

Bravos națiune, halal să-ți fie!

Vreți republică (semi)prezidențială?

După cum se vede una din modificările majore propuse pentru a fi aduse Constituției este cea de modificare a actualului sistem politic în sensul acordării de puteri sporite președintelui în ideea ca acesta să dispună de mijloacele de a soluționa eventualele crize politice.

Eu mă pronunț împotriva unei astfel de modificări, argumentele mele fiind următoarele:

  1. într-un sistem democratic Parlamentul este autoritatea supremă, drept urmare această instituție nu poate fi pusă să răspundă în fața unei alte instituții a statului, fie ea cea prezidențială. Este absolut normal ca toate celelalte instituții ale statului, inclusiv președenția, să se supună controlului parlamentar.
  2. succesul unui politician în alegeri directe (cum sunt cele prezidențiale) se bazează în proporție de 90% pe carismă și demagogie și 10% pe prezentarea unui program politic coerent și realizabil. Nu văd de ce o asemenea persoană, oricum s-ar numi și orice partid ar reprezenta, ar trebui investită cu puterea de a dizolva Parlamentul sau de a iniția legi.
  3. bun sau rău, Parlamentul este cea mai reprezentativă instituție a statului. Pentru rezolvarea crizelor politice trebuie găsite mecanisme parlamentare și nu instalat un “gardian”, chiar dacă acesta este președintele republicii.
Date fiind argumentele mele de mai sus eu aș opta oricând pentru un sistem de republica pur parlamentară (sistemul care-l agreez cel mai tare este cel german) sau pentru un sistem în care președintele este și șeful direct al Guvernului, concentrând astfel puterea executivă în mâna sa, sub controlul strict al Parlamentului.
Oricine are altă părere susținută de argumente este binevenit să comenteze :)

Mai contestă cineva victoria Stângii?

Evenimentele ultimelor zile mă conving că alegerile din 30 noiembrie s-au încheiat cu victoria categorică a stângii, sub înaltul patronat al președintelui. Argumentul suprem în sprijinul acestei afirmații este faptul că se conturează din ce în ce mai clar un guvern de coaliție PDL-PSD. Combinând doctrinele celor două partide (centru-dreapta + stânga) rezultă că guvernarea care ne așteaptă o să fie una de “centru-stânga”. Sau de ce-o vrea Băsescu să fie :)

Nenea Boc a venit deja și ne-a luminat cam ce înseamnă componenta “liberală” lipită la coada PD-ului: cota unică de impozitare. Din câte înțeleg eu cam la asta se rezumă liberalismul PDL-ului. Dă Doamne să greșesc eu când îi judec așa!

Pe de altă parte se vorbește de această coaliție care se prefigurează ca de o soluție imorală. După cum bine zice și Nenea Lars aici, în politica nu există ideea de moralitate, totul e pe interese și pe bani. Iar când vorbim de interese să fie clar că e vorba de interese de grup, și nu de mult trâmbițatul “interes național”. În politică nu există soluții morale, soluții imorale sau soluții pseudo-morale. Există doar soluții de conjunctură.

Din punctul meu de vedere orice coaliție s-ar fi format ( PSD-PNL, PSD-PDL, PDL-PNL) ar fi fost la fel de “imorală” având în vedere ultimii ani. Singura variantă ok – părerea mea :) – ar fi fost ca unul din cele două partide de 33% să-și asume răspunderea de a guverna, iar faptul că nu ar fi avut majoritatea în Parlament i-ar fi obligat să adopte un program de guvernare foarte coerent și pragmatic.

Om vedea acum ce va urma :) sper să fie o coaliție a seriozității și nu una a compromisurilor așa cum ne-au obișnuit CDR-ul și D.A.-ul.

Febra negocierilor – bucuria presei

După cum era de așteptat zilele acestea domnii jurnaliști au treabă multă încropind guverne și făcând n analize despre ce va să vină din punct de vedere politic. Un singur lucru e clar – nimeni nu știe nimic din surse sigure. Toată lumea se agață de o poză din Cancan sau de o declarație dată de vreun lider din fuga calului și încearcă să clădească un guvern.

Un singur lucru e clar, mingea e acum în terenul lui Băsescu și așteptăm cu nerăbdare nominalizarea unui posibil premier. Cred că orice calcule, scheme, strategii și presupuneri făcute înainte de acest moment sunt pur fanteziste – e clar că președintele are mai multe planuri și niște priorități (prima din ele este de a fi reales la anul) și că va acționa în consecință. Așa că poate ar fi mai bine ca jurnaliștii să se concentreze mai mult pe alte subiecte – unul ar fi o analiză serioasă și pertinentă a ultimelor alegeri generale – am impresia că nu s-a discutat decât de faptul că X a intrat cu o mână de voturi și Y a pierdut de pe primul loc în colegiu. N-am văzut niște analize mai serioase asupra structurii demografice a alegătorilor care s-au prezentat la urne sau alte informații de acest gen care cred că ar fi mai interesante de discutat.

Legat de partide, cred că acum există două categorii – cele patru partide care încă sărbătoresc victoria (accesul în Parlament) și restul care-și ling rănile. Nu cred că stă nimeni din aceste 4 partide parlamentare să fabrice diverse strategii, având în vedere că rezultatele nu sunt deloc surprinzătoare – rezultatele de la locale și toate sondajele e opinie serioase de anul ăsta prevedeau o asemenea structură a noului Parlament, cu PSD si PDL între 30 si 40 de procente și un PNL în jur la 15-20. Singura incertidudine plana asupra numelor viitorilor aleși. Mi-e greu să cred că liderii acestor trei partide nu aveau deja strategii destul de clare pentru situația de acum, scenariile de guvernare majoritară a unui singur partid fiind absolut utopice.

Sunt foarte curios ce mișcare va face Băsescu, dacă va forța o guvernare cu un PD-L dominant sau nu. În orice caz nu cred că ar fi indicat pentru domnia sa să se joace cu focul, deoarece actualii parlamentari care în marea lor majoritate au avut emoții pentru fotoliile lor nu vor accepta presiuni de genul alegerilor anticipate. A fost suspendat odată, nu cred că o nouă suspendare face parte din campania electorală pentru a fi reales. 

Deci, domnilor jurnaliși, răbdare și tutun!

Uite-așa a mai trecut o tură de alegeri

De data asta pe sistem uninominal…

Câteva concluzii:

  • Marii câștigători:
  1. UDMR – majoritatea mandatelor pe care le iau le-au câștigat cu peste 50% din voturi, sunt pe primul loc în 6 județe
  2. PSD – au ieșit pe primul loc, “la mustață” dar primii. Se pot împăuna cu titlul de “câștigătorii alegerilor”
  • Marii perdanți
  1. PRM – a ieșit din Parlament și probabil va dispărea încet încet din viața politică
  2. Traian Băsescu – această tură de alegeri a fost un eșec total pentru președinte din două motive: prezența la urne a fost cea mai mică înregistrată până acum iar partidul patronat de domnia sa, PD-L-ul, s-a arătat incapabil de a depăși 33%. 
Legat de prezența la urne cred că nimeni nu trebuie să se mire de procentul mic al celor interesați să voteze, starea generală de apatie care îi caracterizează pe majoritatea românilor împreună cu calitatea cel puțin îndoielnică a clasei politice și un sistem electoral prea puțin inteligibil au fost motivele care au făcut ca majoritatea alegătorilor să absenteze de la urne. Nu cred că am fi asistat la alte rezultate (atât prezentă la urne cât și procente ale partidelor) dacă alegerile ar fi fost cu o săptămână în urmă sau cu o săptămână după 30 noiembrie.
Aș mai avea alte câteva observații de făcut pe marginea sondajelor de opinie. S-a dovedit că sondajele făcute în timpul campaniei electorale au fost foarte aproape de adevăr – bilă albă pentru cei care le-au realizat, dar că exit-poll-ul a fost aproape complet eronat, creditând unul din partide cu o majoritate zdrobitoare (peste 40% după redistribuire).
Cred că aceste alegeri au demonstrat că sistemul parțial-uninominal pe care l-am experimentat a fost nu chiar un eșec, dar destul de aproape. Drept urmare sunt de părere că ar trebui perfecționat în sensul de a se înlocui etapa de redistribuire a mandatelor cu un al doilea tur de scrutin în colegiile în care nimeni nu a obținut majoritatea în primul tur. E drept că ar fi ceva mai costisitor dar în același timp ar asigura atât transparență în procesul electoral cât și ar forța partidele să caute candidați cu adevărat performanți. Sistemul actual în care numai câteva zeci din cei 500 de parlamentari ajung acolo aleși cu majoritate de voturi în colegiu iar restul vin de pe redistribuire nu convinge pe nimeni de avantajele votului uninominal.
Sunt tare curios să văd ce-o să iasă până la sfârșit – încă nu am înțeles cum se va face redistribuirea mandatelor și mă aștept la orice fel de surprize.