Browsing Tag

sindicate

Leacul durerii politichie

Răscoala funcționărimii de la Finanțe – câteva impresii

15 Octombrie 2010

Nu am urmărit cu prea mare atenție ce s-a întâmplat cu intens mediatizata revoltă a funcționarilor din Ministerul de Finanțe urmată de cea a celor de prin administrațiile financiare, dar din toate informațiile pe care le-am auzit problema reclamată de aceștia este faptul că Guvernul a decis ca veniturile lor să scadă cu 60%. Sună rău, foarte rău și pare că oamenii ăia sunt perfect îndreptățiți să protesteze. Situația însă este, ca de obicei, mult mai complicată de atât.

Din cele declarate atât de manifestanți cât și de guvernanți, veniturile unui angajat de la finanțe se compuneau, până acum, din:

1. salariu (plafonat în funcție de postul ocupat)

2. stimulente, prime și alte astfel de “suplimente”. Stimulentele se pare că însemnau o sumă între 1 și 3 salarii și aveau caracter permanent, iar acordarea acestora se făcea după bunul plac al conducerii instituției.

Ei bine, aici apare problema: angajații consideră că stimulentele acestea (care în medie le dublau veniturile lună de lună) făceau parte din salariu, iar guvernanții consideră că acestea ar trebui să fie acordate pe criterii de performanță și să nu aibă caracter permanent. Din punct de vedere logic înclin sa dau dreptate guvernanților, deoarece nu este normal un angajat să primească lunar bonusuri (indiferent de cum se numesc ele – stimulente, premii, prime, etc) indiferent de rezultatele activității sale.

Realitatea însă cred că este alta: sistemul ăsta de salarizare al funcționarilor din minister (și probabil ministerul de finanțe nu este un caz singular), sistem în care o parte din venituri sunt “salariu” iar alta parte, mai mică sau mai mare, are denumirea de “stimulent” are un singur scop – acela de a asigura faptul ca funcționarii sunt “cuminți”. Orice angajat care știe ca șeful lui direct are posibilitatea oricând să-i dubleze sau nu venitul lunar va fi extrem de “atent” să nu îl deranjeze cu ceva. Folosind acest sistem la scară mare, toți guvernanții care s-au perindat pe la conducere și-au asigurat serviciile aparatului funcționăresc și, mai ales, loialitatea lor. Practic cred că putem spune cu certitudine că aceste “stimulente” au fost prețul cu care guvernanții au “cumpărat” complicitatea funcționarilor pentru a-și putea pune în aplicare ideiile care mai de care mai fanteziste.

Acum, când situația e destul de disperată pentru Guvern și foamea de bani e mai mare decât oricând se pare că le-a venit rândul și celor care până acum păreau intangibili – funcționarii de la fisc – să simtă “austeritatea” impusă de la Cotroceni. Problema lor mare e că, spre deosebire de alte categorii de bugetari care au fost afectați de scăderea cu 25% a salariului, la ei scăderea care se simte puternic este dată de eliminarea acelor stimulente. Nu e greu de înțeles frustrarea unui angajat ale cărui venituri au fost pâna acum câte doua salarii pe luna și care acum se trezește cu un venit de 75% dintr-un salariu, deci care a pierdut brusc mai mult de jumătate din veniturile sale lunare nete.

Cine e de vină pentru toată situația asta? Ei bine, vina este împărțită:

– o mare parte din vină o au guvernanții, pentru că ce au făcut ei cu stimulentele astea se numește șantaj și înșelăciune. Le-au dat impresia oamenilor că indiferent de salariul pe care îl au, veniturile lor vor fi mereu duble dacă își văd de treabă și nu deranjează pe nimeni.

– o altă mare parte din vină o au sindicatele care îi reprezintă și ar trebui să apere interesele funcționarilor. Liderii de sindicat ar fi trebuit să înțeleagă riscul la care sunt expuși cei pe care-i reprezintă: ipoteza ca acele suplimente salariale să devină la un moment dat condiționate și nu permanente și să nu se mai acorde tuturor nu era atât de fantasmagorică. Rolul lor era să lupte pentru ca veniturile cu caracter permanent ale celor pe care-i reprezintă să fie încorporate în salariul lunar. Nu este însă complet exclus ca guvernanții care au întreținut această stare de fapt să o fi făcut cu complicitatea liderilor de sindicat.

– în final, o parte din vină o au însuși funcționarii, pentru că au crezut că veniturile lor, obținute sub forma asta anormală, sunt intangibile. Era logic că riscul ca acele stimulente să dispară la un moment dat sau că ele vor fi condiționate era mare, dar ei s-au complăcut în acea situație și au stat cuminți, ca nu cumva să iasă în evidență ca “reacționari” și să fie excluși din sistem.

Sunt curios să văd ce se va întâmpla în continuare, dar înclin să cred că guvernul va ceda și într-un final funcționarii vor avea câștig de cauză. Nu cred că guvernul, mai ales guvernul Boc, are capacitatea de a funcționa o zi fără a avea asigurată loialitatea fiscului atât timp cât principala lui problemă este lipsa banilor.

politichie

Cu cine se luptă bugetarii?

11 Septembrie 2009

În ultimele zile se pare că sindicatele bugetarilor sunt din ce în ce mai aproape de a pune în scenă o mândrețe de grevă generală. Primul pas a fost făcut deja, prin constituirea (cel puțin la nivel declarativ), a unei Alianțe a sindicatelor bugetarilor, alianță care reprezintă aproximativ 800 000 de membri de sindicat. Ca fapt divers și pentru a înțelege puțin mai bine ordinul de mărime, cel mai mare partid din România, PSD-ul, numără cam tot atâția membri.

Motivul nemulțumirii sindicaliștilor este mult trâmbițata lege unică a salarizării în sectorul bugetar, lege care ar fi trebuit să rezolve odată și pentru totdeauna problemele cu care sectorul bugetar se confruntă – cele mai grave dintre ele fiind grila de salarizare considerată de toată lumea inechitabilă și sporurile. Dintre scopurile acestei legi, printre cele mai importante ar fi trebuit sa fie eliminarea unor privilegii aberante de care un număr mic de bugetari se bucurau, limitarea unor sporuri și actualizarea grilei de salarizare în sensul de a implementa un sistem cât se poate de echitabil. În practică asta se traduce în principal prin suprimarea unor drepturi pentru unele categorii de bugetari și acordarea de drepturi noi pentru categoriile până acum defavorizate.

Totul sună bine și frumos la nivel de teorie, facem o lege, stabilim niște coeficienți pe care toată lumea trebuie să-i accepte, eliminăm sporurile și privilegiile nejustificate și gata. Cât timp s-a discutat la nivel de principii, toată lumea, inclusiv sindicatele bugetarilor, s-a întrecut în a susține proiectul. Nu știu cum se face însă de toată chestia asta cu legea unică de salarizare a fost interpretată de absolut toți bugetarii ca o nouă ocazie de măriri de salarii. Absolut toată lumea afectată a considerat că de, dacă tot se dă o nouă lege, asta automat trebuie să însemne că li se și dă ceva în plus. Toți au uitat un lucru esențial, că legea asta trebuie să dea o noua formula de împărțire a acelorași bani (dacă nu chiar mai puțini) care erau și până acum.

Ei bine, în momentul în care s-a ajuns la discuțiile legate de coeficienți, s-a dezlănțuit iadul și toată lumea e nemultumită: profesorii susțin că din nou vor rămâne cei mai defavorizați din sistem, medicii și asistentele la fel și lista poate continua. Guvernul a făcut o încercare palidă de a-i dezbina pe bugetari, în sensul în care a încercat să propună ca numai salariile foarte mici să crească, iar cele medii și mari să stea pe loc, dar rezultatul acestei tentative a fost numai de a-i convinge pe sindicaliști de cât de slabă e poziția Guvernului în fața lor. Rezultatul îl vedem cu toții, în sensul că sindicatele au decis să facă corp comun și să refuze orice compromis.

Acum vine partea ce mai amuzantă din toată treaba, și revin la întrebarea din titlu: cu cine se luptă de fapt sindicatele bugetare? Păi se luptă cu administrația centrală, care la rândul ei face parte exact din același sistem bugetar. Toate deciziile care s-au luat și care se iau în continuare vin din interiorul unor ministere, agenții și alte structuri ale statului, structuri populate în majoritate de bugetari (cei drept, de bugetarii “de lux”). Chiar și legea asta pe care se ceartă nu este una elaborată de Parlament, ci de oameni (bugetari la rândul lor) din ministerul finanțelor și cel al muncii. În concluzie cred că am putea numi această mișcare sindicală un fel de Răscoala Bugetarilor de Rând împotriva Bugetarilor de Lux 🙂

Lăsând gluma la o parte, problema gravă pe care nici un sindicalist nemulțumit nu vrea sa o discute este că fondurile alocate salarizării în sistemul bugetar sunt deja supradimensionate, și ele trebuie REDUSE. În plus, performanța și eficiența sistemului sunt inacceptabil de slabe, iar motivul principal al lipsei de eficiență și de performanță este managementul prost, și nu salariile mici. Iar problema managementului ține de bucataria internă a sistemului bugetar, nu de o lege dată de Parlament sau de un set de coeficienți de salarizare.

Oricât ar zbiera sindicatele, soluția salvatoare nu o reprezintă pomparea și mai multor bani într-un sistem supradimensionat și prost administrat, ori din câte înțeleg eu exact asta se dorește de către această Alianță: nici o disponibilizare și salarii mai mari.

politichie

Ministerul Muncii – Sindicate 1:0

26 Iunie 2009

Cam ăsta ar fi scorul aproape de finalul primei reprize a meciului pe tema proiectului de lege unică a salarizării bugetarilor, meci care se poartă între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Muncii și bugetari, reprezentați de sindicate. Din câte umblă vorba prin sat, coeficienții pe care sindicatele aveau impresia că i-au obținut în etapa de “consultări” nu se vor regăsi în proiectul de lege. E din ce în ce mai clar că, pe lângă durerile de cap cauzate de criza economică din ce în ce mai profundă în care ne scufundăm, e foarte posibil să ne aștepte și alte “binefaceri” cum ar fi greve și mișcări de stradă.

Să vedem un pic cam care sunt datele problemei:

1. avem o problemă legată de supradimensionarea sistemului bugetar

2. avem un acord cu FMI, acord în care Guvernul Romaniei a acceptat să scadă treptat, de la an la an, procentul din PIB alocat fondului de salarii. După previziunile actuale se pare puțin probabil ca PIB-ul să crească, deci putem zice aproape sigur că disponibilitățile financiare vor fi mai mici decât cele de azi.

3. varianta de coeficienți discutată cu sindicatele însemna, după estimările de costuri făcute de Ministerul Muncii, o creștere de 70% a sumelor ce constituie fondul de salarii.

Concluzia cred că e clară pentru toată lumea: schema inițială nu este una sustenabilă. Deci, dacă legea se adoptă în varianta dorită de sindicate, ne vom trezi cu o nouă lege gen “50% în plus pentru profesori”, lege pe care nici un guvern nu o va putea aplica.

Soluția ar fi una teoretic simplă, dar practic foarte greu de impus:

– flexibilitate și realism din partea sindicatelor. Sindicatele bugetarilor (sau cel puțin liderii lor, în marea majoritate niște demagogi cu nimic mai prejos decât colegii lor politicieni) trebuie să priceapă odată că bugetul nu e sac fără fund, și că într-o negociere fiecare trebuie să facă anumite concesii, ceea ce în cazul lor ar însemna să accepte aplicarea de criterii de performanță pentru stabilirea salariilor și reducerea posturilor care nu-și justifică existența.

– profesionalism, transparență și responsabilitate din partea Guvernului.

Din păcate ambelor părți par să le lipsească aceste calități. O jumătate de bilă albă totuși pentru Ministerul Muncii în cazul în care nu va ceda presiunilor politice care se vor face și va încerca să păstreze cheltuielile cu salariile bugetarilor în niște limite suportabile.

Am de asemenea impresia că în România, sindicatele au devenit un fel de sperietoare pentru Guverne și s-au îndepărtat de rolul lor normal, și anume acela de a proteja drepturile membrilor de posibilele abuzuri ale patronatului. În cazul specific al sindicatelor bugetarilor (fie ei din administrație, justiție, etc) se poate spune că au devenit aproape niște structuri de tip mafiot, care nu se dau în lături de a folosi șantajul și traficul de influență pentru a stoarce mai mulți bani de la Guvern.